Decizia CCR nr. 45/2018Paragraful 5

În dezacord cu soluția de constatare a neconstituționalității dispozițiilor legale privind detașarea magistraților la „alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite“ (cu excepția funcțiilor publice de execuție sau de conducere, distincte de cele de demnitate publică, din cadrul Ministerului Justiției și unităților subordonate acestuia și al „structurii autorității judecătorești“), precum și la „instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale, la solicitarea Ministerului Justiției“, arăt următoarele: Extrapolarea, prin prezenta decizie a Curții Constituționale, a prevederilor art. 125 alin. (3) din Constituție și art. 132 alin. (2) din Constituție^1 la ansamblul dispozițiilor care privesc autoritatea judecătorească - așadar și la alte activități care pot fi desfășurate în exercitarea altor funcții circumscrise acestei autorități - conduce la o reglementare excesiv de restrictivă a materiei incompatibilităților acestor profesii. Potrivit noii orientări jurisprudențiale restrictive a Curții, judecătorii pot face doar aplicarea și interpretarea legii, în cadrul litigiilor pe care le soluționează, iar procurorii - doar conducerea și controlul activității de urmărire penală, în cazurile pe care le instrumentează. Aceste „activități“ - considerate de natură să caracterizeze în sine deținerea „funcției de autoritate publică“ a judecătorului și procurorului - pot fi cumulate cu funcțiile didactice din învățământul superior (inclusiv activitățile de cercetare științifică aferente) și cu „prestarea de activități de instruire“ în cadrul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri. Nu trebuie să se creeze confuzia între exercitarea funcției de judecător/procuror (la care se referă textul constituțional), respectiv activitățile specifice exercitării acestor funcții (la care se referă cadrul legal invocat) și simpla deținere a acestora, cu exercitarea, prin detașare, a altor activități circumscrise ori apropiate autorității judecătorești, reglementate sau permise de lege. Prin urmare, nu poate fi acceptată crearea pe cale strict jurisprudențială a unui statut al judecătorului și procurorului (dar și al magistraților-asistenți și al personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor) excesiv de constrângător sau restrictiv, contrar cadrului constituțional de referință. Abordând problema cadrului constituțional de referință, se observă că acesta este mult mai larg decât cel la care se referă Curtea. Configurarea statutului judecătorilor și procurorilor, precum și al persoanelor care ocupă funcții asimilate nu este dată doar de dispozițiile art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, ci trebuie să aibă în vedere toate dispozițiile cuprinse în titlul III - cap. VI - „Autoritatea judecătorească“ și titlul V - Curtea Constituțională, care se interpretează coroborat și în sensul de a produce toate efectele juridice. La rândul lor, aceste dispoziții trebuie corelate și interpretate în mod corespunzător regulilor instituite de art. 11 din Constituție - Dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 148 din Constituție - Integrarea în Uniunea Europeană. Prin urmare, oricare raționament în această materie nu poate ignora cadrul constituțional de referință și nu se poate clădi, pe de o parte, pe confuzia între exercitarea funcției de judecător/procuror și simpla deținere a acestor funcții, iar, pe de altă parte, pe ignorarea textelor fundamentale ale tratatelor europene (în primul rând al TFUE), ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, a actelor europene care decurg din acestea și, în general, a obligațiilor asumate de România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, precum și prin tratatele internaționale la care este parte.