Decizia CCR nr. 820/2017Punctul 7

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetățenilor, ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 26 referitor la viața intimă, familială și privată, ale art. 28 privind secretul corespondenței, precum și prevederile art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Arată, în acest sens, că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 - în lipsa unui text similar celui din art. 142 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, cu care să se coroboreze - pune sub semnul întrebării calitatea legii din perspectiva condițiilor privitoare la precizie, claritate și previzibilitate. Menționează că, în cauză, au fost interceptate și înregistrate o serie de convorbiri telefonice, în baza dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, mandatele de supraveghere tehnică „fiind puse în executare cu sprijinul tehnic al Direcției generale de informații și protecție internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne“, aspect care „pune, în mod evident, în discuție conținutul sintagmei «persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic»ˮ. Consideră că intruziunea în viața privată ori în corespondența unei persoane nu se poate realiza decât atunci când restrângerea acestor drepturi este contrabalansată de garanții suficiente în vederea diminuării riscurilor în ceea ce privește comiterea unor abuzuri din partea statului. Pentru aceasta, legislația trebuie să fie nu doar detaliată, ci, mai ales, să nu sufere sub aspectul preciziei, clarității și previzibilității. Arată că dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 stabilesc faptul că procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art. 91^1 din același act normativ sau dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Prevederile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 folosesc sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“, fără a o explicita, spre deosebire de noul Cod de procedură penală, care, în dispozițiile art. 142 alin. (3) , utilizează sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere“, după ce în art. 142 alin. (2) sunt prevăzute entitățile de la care se poate solicita respectivul concurs tehnic. Cu alte cuvinte, deși sintagma mai sus menționată din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 se regăsește întro formă similară în prevederile art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, diferența este aceea că acest din urmă text de lege se poate corobora cu dispozițiile alin. (2) al art. 142 din noul cod, în care sunt enumerați furnizorii anumitor tipuri de servicii, ce au obligația de a colabora cu procurorul, organul de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției. De altfel, faptul că persoanele la care face trimitere art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală sunt cele enumerate la alin. (2) al aceluiași articol reiese și din Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care Curtea Constituțională a reținut că „activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activitățile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare“ (paragraful 33). Prin urmare, dacă sfera persoanelor chemate să dea concurs tehnic este într-o oarecare măsură clară și previzibilă raportat la prevederile art. 142 din noul Cod de procedură penală, nu același lucru se poate susține în ceea ce privește dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Astfel, abordarea legiuitorului se află în contradicție cu prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție sub aspectul respectării principiului legalității și al unor garanții ce sunt de esența statului de drept, sens în care invocă și Decizia Curții Constituționale nr. 17 din 21 ianuarie 2015, paragraful 92. Consideră că încălcarea acestor prevederi constituționale se răsfrânge și asupra dispozițiilor art. 26 și art. 28 din Legea fundamentală. De asemenea, invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că, pentru a putea discuta despre o ingerință în viața privată conformă cu prevederile art. 8 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este necesar ca respectiva intruziune să fie, în primul rând, în conformitate cu legea. Or această condiție nu implică doar necesitatea existenței unui cadru normativ în dreptul intern (Hotărârea din 2 august 1984, pronunțată în Cauza Malone împotriva Regatului Unit, și Hotărârea din 12 mai 2000, pronunțată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit), ci este, de asemenea, necesar ca legea să nu sufere sub aspectul clarității (hotărârile din 24 aprilie 1990, pronunțate în cauzele Kruslin împotriva Franței și Huvig împotriva Franței, și Hotărârea din 25 martie 1998, pronunțată în Cauza Kopp împotriva Elveției) și să ofere suficiente garanții susceptibile să ofere o protecție adecvată împotriva comportamentului arbitrar al statului (Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunțată în Cauza Klass și alții împotriva Germaniei, și Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României). Menționează, totodată, Decizia Curții Constituționale nr. 440 din 8 iulie 2014 (paragrafele 56 și 57). De asemenea, consideră că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 este criticabilă și pentru că respectivul „concurs tehnic“ este un concept vag, ce nu beneficiază de o definiție legală și nici de o interpretare lămuritoare la nivel jurisprudențial ori măcar doctrinar. Autorii excepției susțin că, sub acest aspect, critica este valabilă și în ceea ce privește dispozițiile art. 142 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, acolo unde „legiuitorul a ținut, totuși, să precizeze faptul că acest concurs tehnic este în vederea executării măsurilor de supraveghere tehnică, făcând, practic, o delimitare între concursul tehnic și executarea propriu-zisă a măsurilor de supraveghere tehnică“. „În ambele reglementări însă, în lipsa unei definiții legale a ceea ce înseamnă concurs tehnic, este imposibil a observa când concursul tehnic devine o executare propriu-zisă a măsurilor de supraveghere tehnică“. Consideră că această imposibilitate de a delimita concursul tehnic de procedeul probatoriu propriu-zis, care reprezintă o activitate aflată în competența exclusivă a procurorului ori a organului de cercetare penală, pune sub semnul întrebării respectarea prevederilor art. 26 și art. 28 din Constituție, precum și ale art. 8 paragraful 2 din Convenție, întrucât, deși există un cadru normativ ce permite obținerea unui concurs tehnic din partea unor persoane, nu există garanții suficiente pentru a oferi o protecție adecvată împotriva arbitrariului. Arată că, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, raportându-se, în acest sens, la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ce analizează condițiile în baza cărora se stabilește în ce măsura ingerința în viața privată s-a realizat în conformitate cu legea, deci, o analiză la nivelul art. 8 paragraful 2 din Convenție. Prin decizia mai sus menționată, Curtea Constituțională a statuat că problema de constituționalitate apare din cauza faptului că organele specializate ale statului la care se face trimitere nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală, neexistând niciun element din care să reiasă domeniul de activitate specific persoanelor respective (paragraful 37). Or exact aceeași critică vizează și sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, fiind neclar în ce măsură poate fi vorba de operatorii de telefonie mobilă, Serviciul Român de Informații etc. Mutatis mutandis, în lipsa unei definiții care să limiteze sfera acestor persoane, orice persoană fizică sau juridică putea oferi concurs tehnic în conformitate cu dispozițiile art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968. Consideră că este esențial a se stabili în ce măsură acest concurs tehnic implică doar oferirea mijloacelor tehnice/a dispozitivelor necesare în vederea punerii în executare a măsurii de supraveghere de către procuror sau organul de cercetare penală, ori se referă și la instalarea acestora sau dacă acest concurs tehnic vizează o obligație din partea operatorilor de telefonie, în cazul interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice, de a configura în mod corespunzător și de a păstra accesul la mijloacele tehnice în vederea implementării măsurii tehnice de supraveghere. Având în vedere conceptul vag de „concurs tehnic“, se pune, de asemenea, problema în ce măsură respectivul concurs tehnic acoperă și utilizarea propriu-zisă a acestor mijloace tehnice/dispozitive de către alte persoane decât procurorul ori organul de cercetare penală în vederea punerii în executare a măsurii de supraveghere tehnică. Apreciază că doar astfel se poate analiza în ce măsură concursul tehnic este sau nu un act aflat în competența exclusivă a organelor de urmărire penală. Nu în ultimul rând, este necesar a se lamuri dacă acest concurs tehnic acoperă activitatea de ascultare și triere a convorbirilor telefonice interceptate/înregistrate. Menționează că lipsa unor definiții în contextul unei legislații ce permite o intruziune majoră cu privire la viața privată și dreptul la corespondență a fost aspru criticată de Curtea Constituțională, în Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, referitor la sintagmele „date conexe“ (paragraful 40), „amenințări la adresa securității naționale“ (paragraful 41) și „date necesare“ (paragraful 56). În fine, în sprijinul celor arătate mai sus, invocă și o serie de elemente de drept comparat cu privire la reglementările existente în materie de supraveghere tehnică în mai multe state europene (Germania, Franța, Italia, Bulgaria, Croația și Polonia). ...