Decizia CCR nr. 651/2017Punctul 7

7. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, exprimându-și opinia prin încheierile nr. 107/RC din 1 aprilie 2016 și nr. 163/RC din 11 aprilie 2017, pronunțate în dosarele nr. 821/325/2015 și nr. 3.606/281/2015, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță în procedura recunoașterii învinuirii sunt supuse căii de atac ordinare a apelului, cale de atac ce poate fi exercitată inclusiv de către părțile civile, potrivit prevederilor art. 409 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. Apelul astfel declarat este o cale de atac integral devolutivă, care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură exigența dublului grad de jurisdicție în materie penală, atât în privința inculpatului, cat și pentru părțile civile. Recursul în casație este, în schimb, o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazuri limitativ prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate - nu și pentru chestiuni de fapt -, motive care, fie nu au fost invocate în apel, fie au fost invocate, dar au fost respinse ori instanța a omis să se pronunțe asupra lor. De altfel, în jurisprudența sa recentă, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală - privind excluderea unei categorii de hotărâri din sfera celor ce pot fi atacate cu recurs în casație - reprezintă „opțiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului“, și, totodată, fac aplicarea în domeniul legii procesual penale a prevederilor constituționale ale art. 129, ce se referă la „condițiile legii“ în ceea ce privește căile de atac (Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015 și Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2015). Interdicția îngrădirii exercitării dreptului de acces la justiție, instituită de prevederile art. 21 alin. (2) din Legea fundamentală, nu presupune posibilitatea juridică a părților de a avea acces necondiționat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac în toate categoriile de cauze, întrucât atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată sunt stabilite, în mod exclusiv, de legiuitor, care poate impune reguli de procedură distincte, în considerarea unor situații diferite. O astfel de diferențiere există și între categoria părților implicate în procedura penală abreviată - reglementată de dispozițiile art. 375 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală - și cea a părților implicate în procedura obișnuită, în care inculpații nu au formulat sau, după caz, instanța nu a admis cererile acestora de judecare doar în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. În cauzele în care cererea inculpatului de judecare pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală a fost admisă, iar procedura simplificată a fost parcursă integral, specificul apărărilor este limitat, spre deosebire de situația inculpaților pentru care s-a efectuat cercetarea judecătorească, distincție ce justifică, în mod obiectiv, impunerea unor condiții diferite de exercitare a căilor extraordinare de atac. Arată, astfel, că, în cadrul căii ordinare de atac a apelului exercitat împotriva unei hotărâri pronunțate în procedura simplificată, inculpatului i se asigură posibilitatea de a cere și obține restabilirea legalității prin desființarea hotărârii nelegale. De asemenea, se garantează existența remediului în cazul încălcării legii, conferindu-i atât procurorului pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, cât și inculpatului dreptul de a-și apăra interesele legitime. În ceea ce privește apărările ce pot fi formulate de către părțile civile în cauzele soluționate potrivit procedurii obișnuite, acestea au o sferă largă, în condițiile în care, deseori, erorile de drept survenite în soluționarea laturii civile derivă sau pot avea o strânsă legătură cu însuși modul de soluționare a laturii penale, legătură ce justifică recunoașterea dreptului părților civile de a exercita, în condițiile legii, calea extraordinară de atac a recursului în casație. Prin contrast, în cauzele în care cererea inculpatului de judecare pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală a fost admisă, iar procedura simplificată a fost parcursă integral, specificul apărărilor ce ar putea fi formulate de către părțile civile este limitat, în principiu, la chestiuni de temeinicie, care excedează scopului recursului în casație, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 433 din Codul de procedură penală. Cât timp părțile din procesul penal soluționat prin aplicarea procedurii simplificate au beneficiat de garanțiile recunoscute de prevederile art. 21 alin. (1) din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât pe parcursul judecății în primă instanță, cât și în faza apelului, dispozițiile de lege criticate nu contravin exigențelor constituționale ori jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Ținând cont de faptul că această categorie de părți se află într-o situație distinctă de cea a inculpaților implicați în proceduri în care a fost efectuată cercetarea judecătorească, o atare diferență legitimează impunerea de către legiuitor a unor condiții diferite de exercitare a căii extraordinare de atac, fără a genera discriminare, în înțelesul prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală. Apreciază că aceste considerente sunt pertinente nu doar prin raportare la prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, ci și în ceea ce privește dispozițiile art. 439 alin. (4^1) din același cod, text de lege criticat doar sub aspectul tezei privind procedura de restituire, pe cale administrativă, a cererilor de recurs în casație îndreptate împotriva unor hotărâri pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii. Stabilirea tipului de hotărâre atacată cu recurs în casație și a măsurii în care ea se circumscrie vreuneia dintre situațiile prevăzute de dispozițiile art. 434 alin. (2) din Codul de procedură penală implică o verificare pur formală a obiectului cererii de recurs. Efectuarea acestei verificări formale de către instanța care a pronunțat decizia atacată și instituirea posibilității de a dispune, pe cale administrativă, restituirea cererii, nu îngrădește dreptul părților de acces la justiție, având în vedere faptul că exercitarea acestui drept presupune respectarea cerințelor impuse de legiuitor, iar nu un acces nelimitat la toate căile de atac. ...