Decizia CCR nr. 589/2017Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, instanța de judecată susține că prevederile de lege criticate reprezintă o ingerință în drepturile fundamentale privind viața intimă, familială și privată, secretul corespondenței și libertatea de exprimare. Instanța arată că, pentru ca ingerința în drepturile fundamentale menționate să fie legală, este necesar ca aceasta să fie reglementată de o manieră clară, previzibilă și lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităților în acest domeniu, ceea ce nu rezultă din textul de lege criticat. Astfel, se observă că, în lege, nu se prevede un termen pentru care se pot reține și stoca asemenea date, singura obligație a furnizorilor de servicii fiind de a le șterge sau anonimiza când nu le mai sunt necesare, dar nu mai târziu de 3 ani de la data efectuării comunicării ori, după caz, de la data scadenței de plată, potrivit art. 5 din Legea nr. 506/2004. Practic, aceste date pot fi stocate pe o perioadă de 3 ani, iar, în condițiile art. 12^1 alin. (5) din Legea nr. 506/2004, pe o perioadă de 5 ani, fără a fi justificată o asemenea ingerință în viața privată a persoanei. Prin urmare, ingerința în drepturile fundamentale privind viața intimă, familială și privată, secretul corespondenței și libertatea de exprimare este de o mare amploare și trebuie considerată ca fiind deosebit de gravă, iar împrejurarea că păstrarea datelor și utilizarea lor ulterioară sunt efectuate fără ca persoana să fie informată cu privire la aceasta este susceptibilă să imprime în conștiința persoanelor vizate sentimentul că viața lor privată face obiectul unei supravegheri constante. De asemenea, textul de lege criticat nu cuprinde norme clare și precise cu privire la conținutul și aplicarea măsurii reținerii și utilizării, așa încât persoanele ale căror date au fost păstrate să beneficieze de garanții suficiente, care să asigure o protecție eficientă împotriva abuzurilor și oricărui acces sau utilizări ilicite, legea neprezentând criterii obiective care să limiteze la strictul necesar numărul de persoane care au acces și care pot utiliza, ulterior, datele păstrate. Totodată, garanțiile legale privind accesarea și utilizarea în concret a datelor reținute nu sunt suficiente și adecvate pentru a îndepărta teama că drepturile personale, de natură intimă, sunt violate, așa încât manifestarea acestora să aibă loc într-o manieră acceptabilă. Din analiza art. 12^1 al Legii nr. 506/2004 rezultă că autorizarea prealabilă ar trebui să fie dată de „judecătorul stabilit potrivit legii“, fără a se face trimitere la care lege. Nu se poate considera că textul face trimitere la art. 152 din Codul de procedură penală, din moment ce însuși acest articol este o normă de trimitere. Chiar dacă am fi în situația în care o normă de trimitere se completează tot cu o normă de trimitere, se constată că cele două norme nu sunt suficiente, pentru că tot nu se pot afla care sunt infracțiunile în cazul cărora judecătorul, presupus a fi cel de drepturi și libertăți, ar putea autoriza ingerința în dreptul la viață privată al unei persoane. În nicio dispoziție de lege nu se prevăd categoriile de infracțiuni pentru care ingerința în drepturile unei persoane poate fi încuviințată de judecătorul de drepturi și libertăți, categorie de infracțiuni la care dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală fac trimitere și care ar fi trebuit reglementate dacă Legea nr. 506/2004 ar fi fost menită a completa articolul din procedura penală. ...