Decizia CCR nr. 308/2017Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate încalcă accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, întrucât procurorul, în mod unilateral și fără să aducă la cunoștință inculpatului, apreciază că urmărirea penală este completă și emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată. Arată că, în speță, după sesizarea instanței de judecată, s-a constatat - din verificarea dosarului de urmărire penală - că procurorul a efectuat acte de urmărire în lipsa apărătorului inculpatului. Consideră că sintagma „atunci când constată [...] că urmărirea penală este completă“ este neconstituțională, întrucât dă posibilitatea procurorului să rețină caracterul complet al urmăririi numai în temeiul probelor pe care, în mod unilateral și subiectiv, le-a considerat utile cauzei, fără a încunoștința inculpatul de faptul că a fost finalizată urmărirea penală și fără a oferi acestuia posibilitatea formulării unor cereri de administrare de noi probe. Or, pentru a se putea apăra, inculpatul trebuie să cunoască întreaga acuzație ce îi este pusă în sarcină, adică situația de fapt și încadrarea juridică la care s-a ajuns pe baza probelor administrate în cauză, astfel încât, luând cunoștință de suportul probatoriu al acuzației, să aibă posibilitatea să răspundă prin prezentarea unui mijloc de probă ce poate schimba situația de fapt reținută sau încadrarea juridică a faptei. Una dintre componentele fundamentale ale dreptului la apărare o reprezintă, așadar, posibilitatea luării la cunoștință de suportul probatoriu al acuzației formulate împotriva inculpatului prin studierea actelor de urmărire penală. În reglementarea vechiului Cod de procedură penală, acest moment coincidea, de regulă, cu cel al prezentării materialului de urmărire penală (art. 250-254 din Codul de procedură penală din 1968), când întreg dosarul devenea accesibil inculpatului. Rațiunea existenței etapei prezentării materialului de urmărire penală după finalizarea actelor de urmărire necesare cauzei se regăsea în utilitatea aducerii la cunoștința învinuitului/inculpatului a rezultatelor activității de cercetare penală, pentru verificarea valorii probelor, ca urmare a posibilității acordate inculpatului să contribuie la completarea dosarului cauzei. În acest fel, era satisfăcută și obligația de informare a acuzatului cu privire la natura și cauza acuzației formulate împotriva sa - prevăzută de art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale -, prin asigurarea posibilității efective a acestuia și a apărătorului său de a avea acces la probele administrate de organele judiciare. Potrivit actualului Cod de procedură penală este recunoscut dreptul inculpatului de a consulta dosarul de urmărire penală [art. 83 lit. b) ], posibilitate acordată în egală măsură și suspectului (art. 78). Acest drept poate fi exercitat atât personal, cat și prin intermediul avocatului [art. 94 alin. (2) și (3) ]. Având în vedere faptul că, în conformitate cu prevederile art. 92 din Codul de procedură penală, singurele excepții stabilite de către legiuitor cu privire la dreptul avocatului suspectului/inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală sunt situațiile în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în capitolul IV din titlul IV al acestui cod, respectiv se efectuează percheziția corporală sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante -, rezultă că, la efectuarea tuturor celorlalte acte de urmărire penală, organul judiciar are obligația de a încunoștința avocatul inculpatului de efectuarea actului. În conformitate cu prevederile art. 92 alin. (6) din Codul de procedură penală, apărătorul suspectului/ inculpatului are dreptul să formuleze obiecțiuni cu privire la actul de urmărire penală la efectuarea căruia asistă, astfel că lipsa încunoștințării avocatului încalcă dreptul la apărare al inculpatului, făcând imposibilă exercitarea efectivă a acestuia. Autorul excepției susține, de asemenea, că momentul procesual al trimiterii în judecată este determinat de către procuror, iar inculpatul, neavând cunoștință de actele de urmărire penală ce s-au efectuat în cauză și fără să poată aprecia factorul timp cu privire la momentul trimiterii în judecată, nu mai are posibilitatea de a-și exercita apărarea. Consideră că dispozițiile de lege criticate - prin aceea că împiedică inculpatul să solicite completarea urmăririi penale cu probe în apărarea sa - duc nu numai la restrângerea exercițiului dreptului respectiv, ci chiar la pierderea lui, întrucât acesta rămâne fără obiect după terminarea urmăririi penale. ...