Decizia CCR nr. 251/2017Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, autoarea face referire la art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968, pentru a sublinia similitudinea normelor procesual penale în vigoare, criticate în prezenta cauză, cu cele precitate, reținând, în esență, că, atât timp cât faza de urmărire penală s-a finalizat printr-o soluție de neurmărire sau de netrimitere în judecată, probatoriul strâns până la acel moment este incomplet, probele indicând mai degrabă o neangajare a răspunderii penale decât o trimitere în judecată, motiv pentru care apreciază că soluția corectă, care oferă petentului o cale de atac efectivă și, totodată, nu răpește procurorului un atribut esențial al activității sale, este ca, într-o astfel de ipoteză, dosarul să fie trimis înapoi la procuror pentru a completa urmărirea penală. Face referire la Decizia nr. XLVIII (48) din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la modul de aplicare a dispozițiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate împotriva rezoluției, ordonanței ori dispoziției din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei. Susține, în esență, că trimiterea în judecată reprezintă atributul exclusiv al procurorului, corespunzător funcției de urmărire penală, astfel încât art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, permițând judecătorului de cameră preliminară să dispună începerea judecății, deși procurorul nu a decis această trimitere în judecată, aduce atingere principiului separării puterilor judiciare, consacrat de art. 3 din Codul de procedură penală. Reține că, deși această procedură nu vizează o acuzație în materie penală, având în vedere că judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desființa soluția atacată și dispune începerea judecății, încheierea respectivă capătă valențele unui rechizitoriu, cu alte cuvinte, a unei acuzații în materie penală. Susține că normele procesual penale criticate aduc atingere prezumției de nevinovăție - prin aceea că dispunerea trimiterii în judecată reflectă sentimentul că judecătorul de cameră preliminară îl consideră vinovat pe cel pe care îl trimite în judecată, dreptului la apărare - dreptul la apărare al acuzatului fiind atenuat de decizia arbitrară a judecătorului de cameră preliminară de a dispune începerea judecății, neacordându-se acuzatului posibilitatea de a exprima un punct de vedere cu privire la problemele de fond ale speței, egalității de arme și contradictorialității - prin faptul că judecătorul de cameră preliminară decide asupra temeiniciei și suficienței probelor dispunând trimiterea în judecată, deși această competență aparține etapei de urmărire penală, specifică procurorului. ...