Decizia CCR nr. 321/2017Punctul 13

13. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac. Aceasta nu constituie o negare a dreptului în sine, ci reprezintă expresia ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anume drept având drept consecință fie negarea, fie limitarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire, în egală măsură. Se mai arată că, potrivit principiului nemo censetur ignorare legem, titularul unui drept este prezumat că a avut cunoștință de reglementarea care prevedea că valorificarea dreptului său se circumscrie unor condiții de admisibilitate. Or, Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, dar nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac (Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994). În acest sens este chiar art. 129 din Legea fundamentală, invocat de autoarea excepției, care stabilește dreptul părților interesate de a exercita căile de atac, în condițiile legii. Accesul liber la justiție, ca de altfel orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituție, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. Stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nicio îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanță cu exigențele generale proprii unui stat de drept. ...