Decizia CCR nr. 209/2017Punctul 14

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 222 din 2 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 2 iunie 2015, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. b) și ale art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013, reținând că, în privința vizitelor intime, Legea nr. 254/2013 prevede un regim juridic diferit pentru persoanele care execută măsura arestului preventiv, față de cel reglementat cu privire la persoanele condamnate la pedepse penale definitive privative de libertate. S-a arătat, în acest sens, că asigurarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situații juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor. Raportând aceste considerente la excepția ridicată în cauză, Curtea a constatat că situația persoanelor arestate preventiv și cea a persoanelor condamnate la pedepse penale privative de libertate nu este diferită și că, pe durata executării măsurilor preventive și a pedepselor definitive privative de libertate, persoanele astfel deținute se află, din perspectiva dreptului la vizite intime, în situații juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă și rezonabilă. Mai mult, prin aceeași decizie, s-a reținut că, atât timp cât legea nu prevede criterii de evaluare a gradului de securitate privind persoana, neasigurarea dreptului la vizită intimă persoanelor arestate preventiv este discriminatorie, neîntrunind condițiile de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. S-a invocat, în acest sens, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunțată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, paragraful 119, prin care instanța europeană a făcut trimitere la Recomandarea Rec (2006) 2 a Comitetului de Miniștri către statele membre ale Consiliului Europei privind regulile europene referitoare la pedeapsa închisorii, adoptată la 11 ianuarie 2006, conform căreia, exceptând restricția impusă pentru o anumită perioadă de timp, de către o anumită autoritate judiciară, într-un anumit caz, persoanele private de libertate și necondamnate definitiv au dreptul de a primi vizite și de a comunica cu membrii familiei la fel ca persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate definitive. În consecință, instanța europeană a stabilit că restricționarea dreptului la vizite conjugale pe durata detenției, fără o justificare obiectivă și rezonabilă din partea autorităților pentru diferența de tratament creată, constituie o discriminare, ce contravine prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării în coroborare cu cele ale art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenție (paragrafele 121 și 122). A fost, de asemenea, invocată Hotărârea din 6 iunie 2009, pronunțată în Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, paragrafele 258-259, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, referitor la lipsa contactului cu vizitatorii, că persoana deținută în timpul derulării procesului penal, care a fost lipsită fizic de contactul cu vizitatorii în timpul detenției sale de 3 ani și jumătate, în lipsa unei nevoi demonstrate de izolare, cum sunt motivele de securitate, a suferit o ingerință nejustificată în dreptul la respectarea vieții private și de familie. ...