Decizia CCR nr. 193/2017Punctul 5

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 sunt neconstituţionale în măsura în care, prin formularea insuficient de clară, care afectează exigenţa de claritate şi predictibilitate a legii, încalcă dreptul la petiţionare în sensul că nu oferă petiţionarilor garanţia că nu vor fi privaţi de beneficiul concret al dreptului lor, prin primirea unui răspuns la petiţii care nu atinge întreaga problematică a acestor petiţii şi care nu oferă o soluţie clară de acceptare sau de respingere a cererilor/propunerilor petiţionarului. Dreptul constituţional de petiţionare include obligaţia autorităţilor publice de a răspunde la petiţiile primite, iar sensul acestei obligaţii nu poate fi decât acela al comunicării unui răspuns adecvat, care, pe de o parte, trebuie să acopere în totalitate conţinutul petiţiei şi, pe de altă parte, trebuie să lămurească în mod neechivoc petiţionarul, dacă petiţia/cererea/ propunerea sa este aprobată sau este respinsă de autoritatea publică. O adresă a unei autorităţi publice poate fi considerată drept „răspuns“, în sensul art. 51 din Constituţie, numai dacă îndeplineşte în mod necesar şi riguros două condiţii: condiţia de a se referi exact la întregul conţinut al petiţiei care a declanşat-o şi determinat-o şi condiţia de a lămuri, de a soluţiona favorabil sau nefavorabil petiţia. Prin urmare, o soluţionare formală, amorfă şi evazivă a petiţiilor, respectiv o soluţionare care ignoră total sau parţial petiţiile, prin care acestea nu sunt nici admise, nici respinse în mod clar, nu este în concordanţă cu litera şi cu spiritul dreptului fundamental de petiţionare. Mai mult, insecuritatea juridică generată de prevederile legale criticate afectează şi exercitarea dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică. Petiţionarul trebuie să primească un răspuns clar de unde să reiasă dacă cererile/sesizările pe care le adresează autorităţii publice sunt luate în considerare şi sunt soluţionate sau nu de către respectivele autorităţi. În lipsa unui astfel de răspuns, dreptul de petiţionare ar fi golit de eficienţă. În cauză, autoarea excepţiei susţine că adresa răspuns primită din partea autorităţii publice sesizate nu poate fi considerată „răspuns“ la petiţia pe care a formulat-o, deoarece nu se referă la toate cele 16 cereri punctuale din petiţie şi pentru că nu soluţionează nici favorabil, nici nefavorabil aceste cereri, în sensul art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002, dând astfel naştere unei manifestări asimilabile „tăcerii autorităţii publice“, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. ...