Decizia CCR nr. 185/2017Punctul 19

19. Referitor la semnificația sintagmei criticate, Curtea constată că noțiunea de „suspiciune rezonabilă“ trebuie analizată în strânsă corelație cu cea de „bănuială rezonabilă“, întrucât măsurile preventive, mai puțin reținerea, pot fi dispuse numai față de suspect sau față de inculpat. În acest sens, conform dispozițiilor art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, dobândirea calității de suspect este condiționată de normele procesual penale, de un anumit nivel al probațiunii, acela al existenței unei bănuieli rezonabile că persoana în cauză a săvârșit fapta care face obiectul urmăririi penale. De asemenea, dobândirea calității de inculpat este condiționată, conform art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, de existența unor probe din care să rezulte că infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală a fost săvârșită de respectiva persoană. În mod evident, bănuiala rezonabilă formată pe baza unor astfel de probe nu trebuie să aibă aceeași forță cu cele care determină condamnarea. Spre deosebire de probele care stau la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut și din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârșirii de către inculpat a infracțiunii pentru care este judecat, standardul de probațiune necesar dobândirii calităților procesuale mai sus menționate și dispunerii măsurilor preventive este cel al capacității de a determina formarea unei bănuieli sau a unei „suspiciuni“. Aceasta din urmă trebuie să fie însă „rezonabilă“. Cum noțiunea de „rezonabil“ nu beneficiază de o definiție specifică dreptului penal sau celui procesual penal, Curtea reține că legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin urmare, sensul sintagmei „suspiciune rezonabilă“ semnifică existența unor probe pe baza cărora, recurgând la un raționament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune. ...