Decizia CCR nr. 134/2017Punctul 9

9. Totodată, autorul excepţiei susţine că sintagma criticată nu respectă principiul previzibilităţii legii penale, întrucât niciun destinatar al legii nu poate aprecia, raportat la modul de redactare a textului, în ce manieră ar trebui să se comporte sau să verbalizeze, astfel încât să nu poată fi acuzat de o astfel de faptă. Arată că în art. 12 din Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, a fost definit traficul de influenţă ca fiind fapta săvârşită cu intenţie, „de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit, cu titlu de remuneraţie, oricui afirmă sau confirmă că este capabil să exercite o influenţă în luarea unei decizii de către oricare dintre persoanele vizate de art. 2, art. 4-6 şi de art. 9-11, indiferent dacă folosul necuvenit este pentru sine sau pentru altcineva, precum şi fapta de a solicita, de a primi sau de a accepta oferta ori promisiunea, cu titlu de remuneraţie, pentru o astfel de influenţă, indiferent dacă influenţa este sau nu este exercitată ori dacă influenţa presupusă produce sau nu produce rezultatul dorit“. Susţine că definiţia infracţiunii de trafic de influenţă, anterior menţionată, este redactată în mod clar şi nu lasă loc arbitrariului în aprecierea conduitei subiectului activ al infracţiunii, care trebuie să afirme sau să confirme că este capabil să exercite influenţa, deci să realizeze acte explicite în sensul arătat. De asemenea arată că, potrivit art. 18 - „Traficul de influenţă“, din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003: „Fiecare stat parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru atribuirea caracterului de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie: a) faptei de a promite, de a oferi ori de a da unui agent public sau oricărei alte persoane, direct ori indirect, un folos necuvenit, cu scopul ca respectivul agent sau respectiva persoană să abuzeze de influenţa sa reală ori presupusă, în vederea obţinerii de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte a unui folos necuvenit pentru instigatorul iniţial al actului sau pentru oricare altă persoană; b) faptei unui agent public sau a unei alte persoane de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru sine sau pentru o altă persoană, cu scopul de a abuza de influenţa sa reală ori presupusă, în vederea obţinerii unui folos necuvenit de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte.“ Având în vedere prevederile precitate, autorul excepţiei susţine că, din perspectiva Organizaţiei Naţiunilor Unite, subiectul activ al infracţiunii trebuie să abuzeze de influenţa sa reală sau presupusă, aspecte care pot fi previzibile destinatarilor legii, influenţa presupusă fiind una aparentă, deci mai clară şi mai lesne de interpretat, aparenţa influenţei fiind mai uşor de previzionat de către destinatarii legii, dar şi mai lesne de apreciat în practică. ...