Decizia CCR nr. 489/2016Paragraful 32

29. În plus, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 693D/2016 susţine că sintagma "lasă să se creadă că are influenţă" este contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 16 alin. (1) . Susţine că principiul egalităţii impune statului cerinţe de certitudine formală, precizie, claritate, lipsă de ambiguitate a normelor legale, precum şi coordonarea acestora pentru înţelegerea şi interpretarea uniformă a legii. Consideră că sintagma criticată nu respectă cerinţa de claritate a legii penale, fiind incriminată fapta unei persoane care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, însă legiuitorul nu a reglementat criteriile în temeiul cărora ar trebui analizată atitudinea subiectului activ al infracţiunii de trafic de influenţă. Are în vedere faptul că înţelegerea unui mesaj verbal sau nonverbal poate fi interpretată de participanţii la dialog în funcţie de nivelul de educaţie şi instruire al fiecăruia, în funcţie de modul de exteriorizare al subiectului activ al infracţiunii. În aceste condiţii, lipsa de claritate a textului de lege criticat lasă loc arbitrariului în aprecierea comportamentului subiectului activ al infracţiunii, care nu poate fi responsabil pentru ceea ce susţin partenerii de discuţie că ar fi înţeles, raportat la ceea ce acesta ar fi vrut să transmită prin comportamentul său verbal sau nonverbal. Totodată, consideră că sintagma criticată nu respectă principiul previzibilităţii legii penale, întrucât niciun destinatar al legii nu poate aprecia, raportat la modul de redactare a textului, în ce manieră ar trebui să se comporte sau să verbalizeze, astfel încât să nu poată fi acuzat de o astfel de faptă. Arată că în art. 12 din Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, a fost definit traficul de influenţă ca fiind fapta săvârşită cu intenţie, "de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit, cu titlu de remuneraţie, oricui afirmă sau confirmă că este capabil să exercite o influenţă în luarea unei decizii de către oricare dintre persoanele vizate de art. 2, art. 4-6 şi de art. 9-11, indiferent dacă folosul necuvenit este pentru sine sau pentru altcineva, precum şi fapta de a solicita, de a primi sau de a accepta oferta ori promisiunea, cu titlu de remuneraţie, pentru o astfel de influenţă, indiferent dacă influenţa este sau nu este exercitată ori dacă influenţa presupusă produce sau nu produce rezultatul dorit". Susţine că definiţia infracţiunii de trafic de influenţă, anterior menţionată, este redactată în mod clar şi nu lasă loc arbitrariului în aprecierea conduitei subiectului activ al infracţiunii, care trebuie să afirme sau să confirme că este capabil să exercite influenţa, deci să realizeze acte explicite în sensul arătat. Arată, de asemenea, că, potrivit art. 18 - "Traficul de influenţă", din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, "Fiecare stat parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru atribuirea caracterului de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie: a) faptei de a promite, de a oferi ori de a da unui agent public sau oricărei alte persoane, direct ori indirect, un folos necuvenit, cu scopul ca respectivul agent sau respectiva persoană să abuzeze de influenţa sa reală ori presupusă, în vederea obţinerii de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte a unui folos necuvenit pentru instigatorul iniţial al actului sau pentru oricare altă persoană; b) faptei unui agent public sau a unei alte persoane de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru sine sau pentru o altă persoană, cu scopul de a abuza de influenţa sa reală ori presupusă, în vederea obţinerii unui folos necuvenit de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte." Având în vedere prevederile precitate, susţine autorul excepţiei că, din perspectiva Organizaţiei Naţiunilor Unite, subiectul activ al infracţiunii trebuie să abuzeze de influenţa sa reală sau presupusă, aspecte care pot fi previzibile destinatarilor legii, influenţa presupusă fiind una aparentă, deci mai clară şi mai lesne de interpretat, aparenţa influenţei fiind mai uşor de previzionat de către destinatarii legii, dar şi mai lesne de apreciat în practică. Concluzionând, autorul excepţiei susţine că menţinerea în art. 291 alin. (1) din Codul penal a sintagmei "lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public" determină o interpretare subiectivă a organului de cercetare penală ori a magistratului în ceea ce priveşte îndeplinirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă. Se creează premisa că orice persoană - despre care se crede că poate avea influenţă asupra unui funcţionar sau despre care alte persoane afirmă că acesta lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public - este pasibilă a fi trasă la răspundere, încălcându-se, în acest mod, prezumţia de nevinovăţie, consacrată constituţional în art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.