Decizia CCR nr. 90/2017Punctul 35

35. Totodată, prin Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, Curtea Constituțională pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 257 din Codul de procedură penală din 1968, a constatat că dispoziția „...dacă socotește necesar...“ din art. 257 este neconstituțională. Cu acel prilej, Curtea a reținut că problema constituționalității art. 257 din Codul de procedură penală din 1968 privește în fapt obligația, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-l chema și el pe învinuit, chiar după ce organul de cercetare penală eventual a făcut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmărire penală, fiind evident că de această dată operațiunea respectivă nu se efectuează în scopul completării dosarului cu probele cerute de învinuit, ci pentru a i se aduce la cunoștință trimiterea sa în judecată prin intermediul rechizitoriului. Așa fiind, Curtea a constatat că este încălcat art. 24 din Constituție, întrucât „dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu și obligația chemării învinuitului, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale - trimiterea în judecată - se poate realiza fără ca învinuitul să fie înștiințat de către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiții învinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător și nici să dispună de timpul necesar pentru a-și pregăti apărarea, neavând cunoștință de soluția dată de procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare penală.“ ...