Decizia CCR nr. 64/2017Paragraful 76

46. În speţă, la data ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, ordonanţa de urgenţă era pro parte în vigoare [art. II şi art. III alin. (2) -(4) ], cu alte cuvinte, era parte a dreptului pozitiv, iar pro parte urma să intre în vigoare la 11 februarie 2017 [art. I şi art. III alin. (1) ]. Chiar dacă Avocatul Poporului a invocat excepţia de neconstituţionalitate a întregii ordonanţe de urgenţă, care, la momentul sesizării [3 februarie 2017], nu era încă în vigoare în ansamblul său, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a recunoscut posibilitatea acestuia să ridice excepţie de neconstituţionalitate privind ordonanţe de urgenţă care, deşi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nu sunt încă în vigoare datorită faptului că ele însele prevăd o dată ulterioară de intrare în vigoare [a se vedea în acest sens, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013]. Însă, la momentul judecării excepţiei de neconstituţionalitate, cerinţa constituţională esenţială este aceea ca actul normativ, conţinând soluţia legislativă criticată, să fie în vigoare, respectiv să facă parte din fondul activ al legislaţiei [a se vedea şi Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, decizie prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate la o dată ulterioară intrării în vigoare a actului normativ criticat, chiar dacă acesta nu era încă în vigoare la momentul sesizării Curţii Constituţionale]; de aceea, în mod firesc, Curtea are competenţa de a analiza constituţionalitatea ordonanţei de urgenţă, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie, numai în măsura în care aceasta este în vigoare, menţinându-se, astfel, soluţia legislativă criticată, la momentul pronunţării deciziei. Or, în cauza de faţă, Curtea constată că ordonanţa de urgenţă criticată nu mai este în vigoare, fiind abrogată în mod expres. Faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017 ar putea fi respinsă, prin lege, de Parlament şi, în temeiul art. 64 alin. (3) teza finală din Legea nr. 24/2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 ar fi repusă în vigoare, nu se constituie decât într-o ipoteză teoretică, care nu are nicio incidenţă cu privire la cauza de faţă. Obiter dictum, Curtea observă că există alte căi şi mijloace constituţionale ce pot fi exercitate, chiar înaintea intrării în vigoare a legii de respingere, în situaţia ipotetică în care îşi va găsi incidenţa art. 64 alin. (3) teza finală din Legea nr. 24/2000 [controlul a priori de constituţionalitate exercitat potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sau cererea de reexaminare formulată de Preşedintele României, potrivit art. 77 din Constituţie], ceea ce în sine demonstrează faptul că, în condiţiile date, excepţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului nu este remediul constituţional adecvat pentru situaţia eventuală învederată în faţa Curţii Constituţionale.