Decizia CCR nr. 51/2017Punctul 11

11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 452 şi art. 453 alin. (1) lit. a) , b) , c) , d) , e) , alin. (2) , (3) , (4) şi alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Reţine că acestea nu instituie privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare, fiind constituţională instituirea, prin dispoziţiile legale criticate, a unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte revizuirea, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Cât priveşte criticile de neconstituţionalitate a normelor procesuale precitate în raport cu art. 21 din Constituţie, citează considerentele cuprinse în paragrafele 43 şi 44 ale Deciziei Curţii nr. 126 din 3 martie 2016, potrivit cărora revizuirea priveşte numai hotărârile judecătoreşti definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece, prin revizuire, se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti, or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanţa se pronunţă asupra raportului juridic de drept penal substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanţa penală rezolvă acţiunea penală şi pronunţă, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Practica judiciară a stabilit că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, aceste considerente de principiu regăsindu-se şi în Decizia nr. XVII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii. La acestea se adaugă şi soluţiile de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, întrucât, şi în aceste ipoteze, instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, potrivit art. 396 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. Prin urmare, cererea de revizuire a unei hotărâri definitive prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei este inadmisibilă. Astfel, în practica judiciară anterioară actualului Cod de procedură penală, s-a stabilit că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care a fost soluţionată plângerea împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, este inadmisibilă. De asemenea, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.“ Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, hotărârile supuse acestora, termenele de declarare, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Pe cale de consecinţă, apreciază că prevederile legale criticate, reglementând o cale de atac extraordinară împotriva hotărârilor judecătoreşti, nu îngrădesc, ci permit liberul acces la justiţie. Cât priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, constată că prevederile legale criticate nu încalcă principiul supremaţiei Constituţiei şi al obligativităţii legii şi nici trăsăturile şi valorile supreme ale statului român. ...