Decizia CCR nr. 55/2017Punctul 3

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care pune concluzii de admitere. Astfel, în măsura în care dispoziţiile art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt interpretate în sensul că, în baza art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, împiedică aplicarea prevederilor art. 127 alin. (1) din acest din urmă cod, se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 124 alin. (1) -(3) referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi dispoziţiilor art. 6 referitoare la Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Sintagma „la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă“ din art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală nu poate fi interpretată astfel încât să excludă aplicarea în procedura de cameră preliminară a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.“. Excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece, deşi procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii, nu înseamnă că în cadrul unui astfel de proces nu pot fi aplicate şi prevederi din Codul de procedură civilă. Totodată, în procesul penal sunt aplicabile atât norme cu caracter imperativ, cât şi norme permisive. De exemplu, competenţa teritorială a instanţei nu este o normă cu caracter imperativ, nefiind sancţionată cu nulitatea absolută. Prin urmare, nu tot procesul penal este reglementat de norme cu caracter imperativ. În sfârşit, faptul că în procesul penal există instituţia strămutării nu înseamnă, în mod automat, că este înlăturată aplicarea art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, deoarece, pe de o parte, şi în procesul civil există instituţia strămutării iar, pe de altă parte, instituţia strămutării din procesul penal, spre deosebire de cea reglementată în Codul de procedură penală din 1968, nu mai permite obţinerea automată a strămutării. Există decizii ale Curţii Constituţionale care abordează problema imparţialităţii obiective a instanţei, respectiv Decizia nr. 732 din 7 mai 2009, Decizia nr. 873 din 23 octombrie 2012, Decizia nr. 75 din 21 februarie 2013 şi Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, prin care s-a statuat destul de clar ce rol are în cadrul unui proces art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi anume rolul de a aduce orice cerere în faţa unei instanţe imparţiale. Aşa fiind, nu există niciun impediment ca, în baza art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, să se aplice şi în procesul penal prevederile art. 127 alin. (1) din acelaşi cod. Depune la dosar un set de înscrisuri. ...