Decizia CCR nr. 10/2017Punctul 32

32. Curtea reţine că, în operaţiunea de determinare a măsurii reparatorii, entitatea învestită de lege în sensul art. 3 pct. 4 lit. a) şi b) din Legea nr. 165/2013 are interesul ca persoanei îndreptăţite să i se acorde măsuri de compensare prin puncte, întrucât, în acest caz, patrimoniul său nu va fi afectat, direct sau indirect, prin măsura reparatorie propusă. Curtea reţine, însă, că izvorul dreptului la despăgubire al persoanei îndreptăţite îl constituie bunul imobil preluat în mod abuziv, compensarea prin echivalent fiind o măsură excepţională care se abate de la principiul restituirii în natură. În cazul compensării prin puncte, statul a ales ca el însuşi să preia sarcina despăgubirii cu privire la bunurile care fac obiectul legii; prin urmare, în lipsa acestui mecanism, ar fi revenit unităţii deţinătoare obligaţia fie de a restitui bunul în natură, fie de a acorda o măsură reparatorie prin echivalent, indiferent de forma acestuia. Diminuarea patrimoniului unităţii deţinătoare ca urmare a deciziei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, prin care se invalidează decizia entităţii învestite de lege care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii, se datorează notificării depuse, unitatea deţinătoare fiind cea avantajată în ipotezele care nu dau loc la restituire în natură sau la măsuri reparatorii prin echivalent, caz în care devine aplicabilă măsura compensării prin puncte. Unitatea deţinătoare, indiferent de regimul său juridic, şi statul formează un corp procesual unitar în concepţia legiuitorului. Această realitate normativă, fiind rezultatul unei ficţiuni juridice pe care legiuitorul a creat-o, constituie, în mod indubitabil, o regulă de drept în materia restituirii reglementată de Legea nr. 165/2013, iar caracteristica esenţială a acesteia este faptul că nu poate fi făcută proba contrară împotriva unei asemenea reguli, prin mijlocirea art. 21 din Constituţie. Regula de drept enunţată impune, în mod axiomatic, concluzia potrivit căreia acest corp acţionează unitar prin actul care produce efecte în circuitul juridic, şi anume: (1) decizia entităţilor învestite de lege de restituire în natură a bunului imobil sau (2) decizia Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de invalidare sau validare în tot sau în parte a deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii. Competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor nu naşte un drept al unităţii deţinătoare la a contesta actul acesteia, ci de a concura la realizarea actului care produce efecte juridice şi este opozabil şi persoanei îndreptăţite. Răsturnarea acestei concepţii legislative poate duce la golirea de conţinut a întregii proceduri de restituire, aceasta disipându-se între diversele interese mai mult sau mai puţin îndreptăţite ale subiecţilor ce participă şi concură la realizarea întregului proces. ...