Decizia CCR nr. 744/2016Paragraful 17

14. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 264D/2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, iar, în subsidiar, neîntemeiată. În susţinerea soluţiei de inadmisibilitate reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cursul procedurii de soluţionare a cererii de revocare a măsurii arestării preventive formulate de autorul excepţiei. Observă că acesta a fost arestat preventiv în temeiul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciind, în raport de criteriile prevăzute de acest text de lege, că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă o stare de pericol pentru ordinea socială şi relaţiile sociale ocrotite de lege. Reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, pentru luarea măsurii arestării preventive este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) să existe probe care să susţină suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit una dintre infracţiunile enumerate; (ii) instanţa să aprecieze că privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, ţinând seama în acest sens de gravitatea faptei, de modul şi circumstanţele de comitere a acesteia, de anturajul şi mediul din care provine inculpatul, de antecedentele sale penale şi de alte împrejurări privitoare la persoana acestuia. Observă că prevederile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală se regăsesc în titlul V al Codului de procedură penală, secţiunea 1 "Dispoziţii generale" a capitolului I consacrat măsurilor preventive, în vreme ce prevederile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală - care au constituit temeiul arestării preventive dispuse în cauză - se află în secţiunea a 6-a a acestui capitol. Apreciază că acestea din urmă sunt dispoziţii speciale, aplicabile în cazul unei anumite măsuri preventive, aşa încât ele derogă, implicit, de la dispoziţiile generale, aplicabile celorlalte măsuri preventive. Sub acest aspect, învederează că, spre deosebire de reglementarea celorlalte măsuri preventive (reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu), unde legiuitorul a făcut trimitere expresă la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru scopurile şi condiţiile generale de aplicare a măsurilor preventive [art. 209 alin. (1) , art. 211 alin. (1) , art. 216 alin. (1) şi art. 218 alin. (1) din Codul de procedură penală], în cazul arestării preventive, art. 223 din Codul de procedură penală nu conţine o astfel de trimitere. Arată că pentru reţinere, control judiciar şi control judiciar pe cauţiune - ca efect al aplicării coroborate a art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală - suspiciunea rezonabilă că s-a săvârşit o infracţiune poate fi susţinută de probe sau indicii temeinice, în schimb, în cazul arestării preventive - faţă de dispoziţiile exprese ale art. 223 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, şi în cazul arestului la domiciliu - ca efect al trimiterii exprese la art. 223 din Codul de procedură penală - această suspiciune rezonabilă trebuie să rezulte din probe (probe directe - fapte principale sau probe indirecte - fapte probatorii), indiciile temeinice nefiind suficiente. Apreciază că - în lipsa unei norme de trimitere către art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală şi, întrucât în cazul arestării preventive legiuitorul condiţionează expres luarea măsurii de existenţa uneia dintre situaţiile enumerate limitativ de art. 223 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală - odată probată incidenţa în cauză a art. 223 din Codul de procedură penală, acestea se vor aplica prioritar. Pentru considerentele expuse anterior, apreciază că art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală nu are aplicabilitate în materia arestării preventive, în aceste condiţii excepţia de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992.