Decizia CCR nr. 744/2016Paragraful 20

17. Avocatul Poporului, exprimându-şi punctul de vedere în dosarele Curţii Constituţionale nr. 264D/2016 şi nr. 1.701D/2016, consideră că dispoziţiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Observă că normele procesual penale criticate stabilesc scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive, prevăzând faptul că aceste măsuri pot fi dispuse dacă sunt întrunite cumulativ anumite condiţii, şi anume: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi să fie necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Toate aceste condiţii prevăzute de normele procesual penale sunt apreciate de către organele judiciare competente, în funcţie de probatoriul existent, iar împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive pot fi exercitate căile de atac, în conformitate cu art. 204 din Codul de procedură penală. Ca atare, apreciază că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Legea fundamentală. Cât priveşte claritatea şi previzibilitatea unui text de lege, reţine că instanţa de la Strasbourg s-a pronunţat, în mod constant, statuând că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. În acest sens, reţine că în Decizia de inadmisibilitate pronunţată în Cererea nr. 8.398/04 formulată de Miron Victor Panaitescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face referire la principiile consacrate, dezvoltate în jurisprudenţa sa, în contextul art. 7 din Convenţie [Kokkinakis împotriva Greciei; Dragotonoiu şi Militaru-Pidhorni împotriva României; Kafkaris împotriva Ciprului; Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei şi Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)]. Reţine că instanţa de contencios european al drepturilor omului a remarcat că, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive. Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică, iar instanţele interne sunt cele în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională. O astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie [a se vedea Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei şi Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei]. Aşadar, apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Referitor la pretinsa încălcare a art. 23 alin. (1) , (2) şi (9) şi art. 53 din Constituţie, constată că măsurile preventive sunt instituţii procesuale având caracter de constrângere, suspectul sau inculpatul fiind împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal. Însă, întrucât ingerinţa generată de luarea măsurilor preventive vizează drepturile fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, legiuitorul a instituit garanţii procesuale temeinice, constând în numeroasele condiţii care trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenţie.