Decizia CCR nr. 20/2014Paragraful 17

Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală raportată la prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Avocatul Poporului apreciază că aceasta este întemeiată sub aspectul lipsei de previzibilitate a normei şi, prin urmare, dispoziţiile art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Astfel, prin Decizia nr. XV/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interpretând dispoziţiile art. 278 alin. 3 şi ale art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală sub aspectul naturii juridice a termenelor, a stabilit ca acestea sunt termene de decădere. Aşa fiind, neexercitarea dreptului procesual de a formula plângere împotriva actelor procurorului în termenul stabilit de art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală duce la decăderea din acest drept, determinând nulitatea plângerii depuse cu depăşirea termenului prevăzut de lege, astfel încât calea de atac declarată în aceste condiţii devine tardivă. Avocatul Poporului consideră că discuţiile determinate de sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării termenelor în mare măsură au fost generate şi de reglementarea existentă, care nu cuprinde elemente clare de referinţă pentru calcularea acestora. Astfel, prevederile de lege criticate nu îndeplinesc criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate, pentru ca o persoană să îşi poată conforma conduita, astfel încât să evite consecinţele nerespectării lor, criterii ce constituie tot atâtea garanţii ale dreptului oricărui cetăţean la un proces echitabil. Arată că, în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil, în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Consideră că termenul prevăzut de textul de lege criticat este imprevizibil, întrucât depinde de factori externi, independenţi de voinţa petentului, care nu i se pot imputa. De regulă, persoana care a transmis prin poştă plângerea împotriva soluţiei procurorului, după primirea comunicării, nu are posibilitatea să cunoască data la care a fost înregistrată la parchet pentru a calcula momentul de la care începe să curgă termenul în care trebuie să se adreseze instanţei de judecată. Acesta este şi motivul pentru care, în cazul nerezolvării plângerii în cele 20 de zile şi, implicit, al necomunicării soluţiei, pierde termenul de introducere a plângerii la instanţă. În acest context, în cazul valorificării unui drept procesual într-o anumită perioadă de timp, curgerea termenului este pusă, de regulă, în legătură cu luarea la cunoştinţă sau cu data comunicării într-o anumită formă a actului care urmează a fi contestat; de exemplu, termenul de apel curge de la pronunţare sau de la comunicare, după caz. În cazul în care procurorul ierarhic competent nu a soluţionat plângerea transmisă prin poştă în termenul stabilit de lege, este încălcat dreptul persoanei de a avea acces liber la justiţie, prin faptul că, necunoscând data de la care începe să curgă termenul pentru a formula plângere la instanţa de judecată, pierde dreptul de a se adresa acesteia.