Decizia CCR nr. 514/2013Paragraful 10

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată susţine că dispoziţiile art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă atât prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, cât şi prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, arată că, prin Decizia nr. XV/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interpretând dispoziţiile art. 278 alin. 3 şi ale art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală sub aspectul naturii juridice a termenelor, a stabilit că acestea sunt termene de decădere. Aşa fiind, neexercitarea dreptului procesual de a formula plângere împotriva actelor procurorului în termenul stabilit de art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală duce la decăderea din acest drept, determinând nulitatea plângerii depuse cu depăşirea termenului prevăzut de lege, astfel încât calea de atac declarată în aceste condiţii devine tardivă. Instanţa apreciază însă că această interpretare a art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, care este obligatorie, contravine principiului liberului acces la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţie, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care, în asigurarea accesului la justiţie, impune ca legea să fie accesibilă şi previzibilă. Or, în cazul art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanţa consideră că nu este îndeplinită condiţia previzibilităţii, astfel cum este analizată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în conformitate cu care, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului [a se vedea în acest sens Cauza Olsson împotriva Suediei (nr. 1), Hotărârea din 24 martie 1988, citată în Cauza Sissanis împotriva României, Hotărârea din 25 ianuarie 2007]. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a arătat că nu se poate considera drept "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita. Astfel, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, acesta trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezultă dintr-o anumită faptă (Cauza Sissanis împotriva României, Cauza Rotaru împotriva României).