Decizia CCR nr. 710/2016Paragraful 29

26. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă la 15 februarie 2013, legiuitorul a renunţat la exigenţa învestirii cu formulă executorie, astfel încât nici hotărârile judecătoreşti şi nici înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu nu mai sunt supuse învestirii cu formulă executorie, ele fiind supuse doar încuviinţării executării silite la instanţa de executare. Astfel, în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti, acestea nu mai sunt supuse acestei formalităţi, întrucât este de la sine înţeles că, fiind titluri executorii şi ţinând seama de faptul că emană în mod direct de la puterea judecătorească, dau posibilitatea creditorului de a apela la agenţii puterii executive în vederea executării silite. De aceea, în privinţa hotărârilor judecătoreşti, creditorul trebuie să formuleze o cerere de executare silită, cerere supusă încuviinţării instanţei judecătoreşti de executare. În privinţa titlurilor executorii, altele decât hotărârile judecătoreşti, după intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, legiuitorul a reintrodus învestirea cu formulă executorie, această operaţiune fiind realizată de judecătoria în circumscripţia căreia se afla domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz, în cameră de consiliu, fără citarea părţilor; în acest sens, art. 641 alin. (3) din cod menţiona că instanţa judecătorească verifică dacă înscrisul întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, precum şi alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege. Aşadar, punerea în executare silită a titlului executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, era condiţionată, în primul rând, de învestirea sa cu formulă executorie, iar, în al doilea rând, de cererea de executare silită formulată de către creditor şi încuviinţată de instanţa judecătorească de executare.