Decizia CCR nr. 512/2016Paragraful 10

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate, care reglementează compatibilitatea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată cu funcţia de judecată, încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind valorile supreme ale statului român şi principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 124 alin. (1) şi (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Consideră că principala critică la adresa soluţiei privind compatibilitatea judecătorului de cameră preliminară şi a judecătorilor care soluţionează contestaţia împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de a participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac rezidă în aceea că garanţia imparţialităţii judecătorilor aflaţi într-o asemenea situaţie este ştirbită prin deliberările anterioare, măsurile dispuse şi aspectele reţinute în procedura camerei preliminare. Atât timp cât judecătorii de cameră preliminară verifică actele de urmărire penală, legalitatea rechizitoriului, dar şi elementele esenţiale în plan probator, legalitatea şi veridicitatea probelor strânse în cursul urmăririi penale, participarea acestora la judecata în fond a cauzei ridică o umbră de îndoială cu privire la imparţialitatea cerută de lege, întrucât, prin analiza pe care judecătorii de cameră preliminară o efectuează asupra materialului probator din dosarul de urmărire penală, aceştia ajung şi la o apreciere cu privire la aspecte ce ţin de vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, fiindu-le astfel afectată imparţialitatea. Imparţialitatea este calitatea fundamentală cerută unui judecător şi reprezintă atributul esenţial al justiţiei, alături de independenţă şi inamovibilitate. Imparţialitatea trebuie să existe atât în realitate, cât şi din perspectiva unui observator rezonabil. Dacă din afară judecătorul este perceput ca fiind părtinitor, această percepţie este de natură să lase impresia că s-au cauzat un prejudiciu şi o nedreptate, distrugând astfel încrederea în sistemul de justiţie. Percepţia de imparţialitate se măsoară prin standardul observatorului rezonabil. Percepţia conform căreia un judecător nu este imparţial poate apărea în mai multe moduri, de exemplu, prin perceperea unui conflict de interese sau participarea acestuia la judecata cauzei într-o altă fază procesuală. Curtea Europeană a explicat că există două aspecte ale cerinţei de imparţialitate. În primul rând, instanţa trebuie să fie imparţială din punct de vedere subiectiv, adică niciun membru al instanţei nu ar trebui să aibă prejudecăţi sau să fie părtinitor. Imparţialitatea personală trebuie prezumată, cu excepţia cazului în care există dovezi ce indică contrariul. În al doilea rând, instanţa trebuie să fie imparţială şi din punct de vedere obiectiv, adică trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă. Ceea ce este în joc e încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o inspire populaţiei, inclusiv acuzatului. Imparţialitatea nu se referă numai la absenţa actuală a înclinaţiei (subiectivismului) şi prejudecăţilor, ci şi la percepţia lipsei lor. Acest aspect dual este exprimat de mult repetata formulă conform căreia justiţia nu trebuie numai înfăptuită, ci ea trebuie să şi apară ca fiind înfăptuită. Or, percepţia unui observator rezonabil în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la judecătorii care, în faza camerei preliminare, au analizat, din perspectiva legalităţii şi veridicităţii probelor, materialul probator din cursul urmăririi penale, iar, în faza judecăţii în primă instanţă, urmează să se pronunţe asupra fondului cauzei, făcând aprecieri asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, nu poate fi decât aceea că obligaţia de imparţialitate apare grav afectată, simplele cereri de abţinere sau recuzare nefiind în măsură să restabilească garanţia imparţialităţii, impunându-se admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest fel, se creează premise de ordin legislativ pentru o judecată imparţială, adică înfăptuită de alţi judecători decât cei care s-au pronunţat în sensul că probatoriul a fost legal administrat la urmărire penală şi că actele de urmărire penală au fost, de asemenea, legale. Menţionează că, în cauza în care a fost ridicată excepţia, judecătorul de cameră preliminară care a judecat cererile şi excepţiile invocate de inculpat, precum şi ceilalţi doi membri ai completului care au judecat contestaţia inculpatului împotriva încheierii primului judecător fac parte din acelaşi complet de judecată care judecă această cauză în primă instanţă.