Decizia CCR nr. 500/2016Paragraful 13

10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 558 din 16 octombrie 2014 şi nr. 333 din 12 iunie 2014, în care s-a reţinut că imparţialitatea judecătorilor poate fi apreciată într-un dublu sens, pe de o parte, ca un demers subiectiv, care tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, iar, pe de altă parte, ca un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. Reţine că, pentru a garanta o judecată imparţială şi în respectul dreptului la un proces echitabil, dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală nu impun dovedirea caracterului cert al lipsei de imparţialitate, ci doar formarea convingerii instanţei că există o suspiciune rezonabilă în sensul afectării imparţialităţii judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei. Cât priveşte sintagma "suspiciune rezonabilă", deşi ea nu este definită în Codul de procedură penală, nu se poate susţine că ar fi lipsită de claritate şi previzibilitate, sensul său fiind determinat prin raportare la înţelesul comun al cuvintelor ce o compun, acela fiind de "presupunere, bănuială bazată pe raţiune, pe judecată". Observă că reglementarea actuală a procedurii de soluţionare a cererii de recuzare este similară celei prevăzute în art. 52 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală din 1968, aceasta din urmă fiind supusă controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare celor formulate în prezenta cauză, constatându-se conformitatea sa cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. În acest sens face referire la deciziile nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012 şi nr. 992 din 8 iulie 2010.