Decizia CCR nr. 489/2016Paragraful 37

34. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, exprimându-şi opinia în Dosarul Curţii nr. 152D/2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal este neîntemeiată. Face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 447 din 29 octombrie 2013, potrivit cărora o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, astfel încât să permită oricărei persoane, care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate, să îşi corecteze conduita, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55). Invocă Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34, în care instanţa de contencios european al drepturilor omului a reţinut că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorit ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, citează Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotonoiu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, în care aceeaşi instanţă europeană a statuat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (în acelaşi sens, Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG împotriva Elveţiei, paragraful 68). Potrivit jurisprudenţei precitate, previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale, decât la liste exhaustive. Apreciază că este atributul instanţelor de judecată - tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţia practicii cotidiene - de a hotărî dacă, din situaţia de fapt ce va rezulta în urma administrării probatoriului, inculpatul "a lăsat să se creadă că are influenţă", această sintagmă neavând un caracter abstract care să determine "un aleatoriu" în aplicarea legii. De asemenea, apreciază că sintagma "alte foloase" este o astfel de "categorie generală" despre care vorbeşte Curtea Europeană a Drepturilor Omului în practica sa, fiind imposibil de a reglementa o listă exhaustivă cu bunurile, serviciile, avantajele ce ar putea fi folosite în săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, fiind, totodată, atributul judecătorului de a aprecia, ţinând cont de situaţia de fapt a cauzei, asupra "folosului" obţinut în urma traficării influenţei.