Decizia CCR nr. 489/2016Paragraful 43

40. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) , art. 15 alin. (1) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie, apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Principiul legalităţii, statuat la nivel comunitar în art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi consacrat la nivel naţional de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei, paragraful 70). Din această perspectivă, principiul legalităţii implică o obligaţie pozitivă a legiuitorului de a reglementa prin texte clare şi precise. Norma juridică trebuie să fie enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Însă, având în vedere că datorită caracterului de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, cerinţa de previzibilitate a normei se poate complini printr-o interpretare judiciară coerentă şi previzibilă. Aşa fiind, apreciază că, în cauza de faţă, elementele infracţiunii nu necesită alte intervenţii din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerinţele calitative ale legii, inclusiv previzibilitatea. Consideră că textul de lege criticat este suficient de precis şi clar pentru a se observa cu uşurinţă că sancţiunea penală se aplică doar în condiţiile în care fapta se realizează, din punctul de vedere al elementului material, printr-o acţiune a făptuitorului - persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public - care pretinde, primeşte ori acceptă promisiuni de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul şi care promite că îl va determina pe respectivul funcţionar să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în atribuţiile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (3) , art. 23 alin. (11) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, apreciază că acestea nu au incidenţă în cauză, prevederile legale criticate fiind norme de drept material, iar nu de drept procedural.