Decizia CCR nr. 489/2016Paragraful 76

70. De altfel, în ceea ce priveşte incriminarea unei fapte, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că dispoziţiile legale incriminatoare constituie o expresie a prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit cărora "Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii", precum şi a celor ale art. 73 alin. (3) lit. h) , care reglementează competenţa legiuitorului de a stabili infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În temeiul dispoziţiilor constituţionale menţionate, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru acea faptă (Decizia nr. 1.205 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 9 noiembrie 2011). Astfel, dacă prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie indică autoritatea competentă să reglementeze infracţiunile - Parlamentul, respectiv Guvernul pe calea delegării legislative constituţionale, relaţiile sociale reglementate, procedura şi majoritatea de vot necesare incriminării, dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie implică exigenţa ca infracţiunile şi pedepsele să fie stabilite numai printr-un act normativ cu forţă de lege - "în temeiul legii", iar prin trimiterea la "condiţiile legii" trebuie realizată coroborarea cu art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul legalităţii şi care impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile. Aşadar, Curtea reţine că, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere în incriminarea faptei de trafic de influenţă, cu respectarea obligaţiei ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile.