Decizia CCR nr. 718/2020Punctul 11

11. Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 439 alin. (1) din Codul penal, reține că, în ceea ce privește incriminarea unei fapte, dispozițiile legale incriminatoare constituie o expresie a prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituție, potrivit cărora „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii“, precum și a celor ale art. 73 alin. (3) lit. h) , care reglementează competența legiuitorului de a stabili infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora. Astfel, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcție de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât și condițiile răspunderii juridice pentru acea faptă. Invocă, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 1.205 din 20 septembrie 2011. Astfel, dacă prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție indică autoritatea competentă să reglementeze infracțiunile - Parlamentul, respectiv Guvernul pe calea delegării legislative constituționale, relațiile sociale reglementate, procedura și majoritatea de vot necesare incriminării, dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție implică exigența ca infracțiunile și pedepsele să fie stabilite numai printr-un act normativ cu forță de lege - „în temeiul legii“, iar prin trimiterea la „condițiile legii“ trebuie realizată coroborarea cu art. 1 alin. (5) din Constituție care consacră principiul legalității și care impune obligația ca normele adoptate să fie precise, clare și previzibile. Arată că instanța de control constituțional a reținut în considerentele Deciziei nr. 189 din 2 martie 2006, Deciziei nr. 903 din 6 iulie 2010 sau Deciziei nr. 26 din 18 ianuarie 2012 că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000 pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52). Potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce“, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeași lege, „actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie“. Judecătorul de cameră preliminară reține că, prin dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție, se impune în sarcina legiuitorului obligația de a adopta legi care să respecte cerințele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalității prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituție. În aceste condiții, judecătorul de cameră preliminară apreciază că excepția invocată este neîntemeiată, având în vedere, în primul rând, faptul că termenul „săvârșirea“ - ce a fost apreciat de către autorul excepției ca nefiind definit în mod clar și previzibil, pentru a se putea distinge actele materiale pe care le presupune, respectiv executarea efectivă, efectuarea de acte de sprijin al autorului nemijlocit al faptei incriminate prin acest text normativ sau aderarea la astfel de acte - îl regăsim în textul art. 174 din Codul penal. Astfel, potrivit acestui din urmă text de lege, „Prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice“. Elementul material al infracțiunilor contra umanității se realizează prin acțiuni care, luate individual, constituie infracțiuni contra persoanei, dar care, fiind comise de un subiect activ constituit dintr-o pluralitate de făptuitori, într-un anumit context și împotriva unui subiect pasiv colectiv, autorul excepției se poate raporta la dispozițiile art. 174 din Codul penal precitate pentru a înțelege termenul „săvârșirea“. De asemenea, opinia judecătorului de cameră preliminară este aceea că excepția este neîntemeiată și sub aspectul invocat ce vizează lipsa definirii termenilor de „atac generalizat sau sistematic, „populație civilă“, „persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate“, câtă vreme Codul penal a preluat, într-o formă adaptată, prevederile art. 7 din Statutul Curții Penale Internaționale, iar România, prin Legea nr. 111/2002, a ratificat Statutul Curții Penale Internaționale, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, acesta face parte din dreptul intern. Or, dispozițiile art. 7 pct. 2 din Statut definesc termenii la care autorul excepției a făcut referire. ...