Decizia CCR nr. 407/2016Paragraful 8

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea arată că, potrivit dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu situaţia care a determinat-o. Mai arată că legislaţia penală actuală nu permite instanţei de judecată să aprecieze liber asupra pericolului social al unei fapte prevăzute de legea penală şi, în final, asupra necesităţii reale de a aplica o pedeapsă. Autoarea are în vedere faptul că principiul proporţionalităţii impune ca măsurile juridice să fie adecvate situaţiilor juridice cărora li se adresează însă, în anumite situaţii, poate fi îngăduită o diminuare rezonabilă a gradului de protecţie oferită unor drepturi şi libertăţi, dar fără ca prin aceasta să fie atinsă însăşi substanţa acestora. Observă autoarea excepţiei că, în cauză, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat şi conducerea unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere cu reţinerea concursului formal de infracţiuni şi a stării de recidivă postcondamnatorie. Observă, de asemenea, că din cazierul judiciar al inculpatului rezultă că acesta are două condamnări anterioare, ambele cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii, aşa încât, în măsura în care probele administrate în prezenta cauză conduc la concluzia că cele două fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată constituie infracţiuni, instanţa, în mod automat, va da eficienţă celor două condamnări anterioare şi, în urma operaţiunilor tehnico-juridice incidente, va aplica inculpatului o pedeapsă cu executare în regim de detenţie. În aceste condiţii, autoarea excepţiei subliniază imposibilitatea legală a instanţei de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracţiuni, în condiţiile în care inculpatul are antecedente penale. Observă, totodată, autoarea excepţiei că de lege lata nu există niciun mijloc juridic prin care o instanţă judecătorească ar putea valorifica lipsa pericolului social al faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, astfel încât această valorificare să producă efecte vizibile asupra situaţiei inculpatului. Singura manieră de valorificare a pericolului social redus este aplicarea pedepsei închisorii orientate spre minim, însă aceasta echivalează cu o aplicare de drept a pedepsei închisorii. De fapt, în această ipoteză, pedeapsa închisorii nu este aplicabilă de drept, însă produce efecte ca şi cum ar fi aplicabilă de drept şi, în acest sens, invocă Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României. Susţine autoarea excepţiei că, potrivit definiţiei date de art. 15 alin. (1) din Codul penal, pericolul social încetează a mai fi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Reţine însă că pericolul social este în continuare hotărâtor pentru orice instanţă judecătorească în angajarea răspunderii penale a inculpatului. Sub aspect terminologic, observă că legiuitorul penal modern este adeptul noţiunii de "gravitate" a infracţiunii, expresie folosită, de pildă, în art. 74 sau în art. 80 din Codul penal, noţiune care este cel puţin similară aceleia de pericol social.