Decizia CCR nr. 407/2016Paragraful 11

8. Guvernul consideră excepţia de neconstituţionalitate neîntemeiată. În motivarea punctului său de vedere, arată că renunţarea la aplicarea pedepsei nu este un drept constituţional, ci o vocaţie acordată de legiuitor unei categorii de persoane care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, însă există motive a se crede că, în considerarea persoanei acestora şi a gravităţii faptei comise, renunţarea la aplicarea unei pedepse este în măsură să atingă scopul educaţional şi de reintegrare în mai mare măsură decât aplicarea acesteia. Susţine că, în măsura în care aceste prevederi se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică şi nu afectează dreptul la un proces echitabil sau vreuna dintre componentele sale, aceste dispoziţii reprezintă o opţiune de politică legislativă, a cărei reglementare constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, "infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora" se reglementează prin lege organică, revenind astfel legiuitorului infraconstituţional competenţa să decidă care sunt condiţiile incidenţei instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei. Consideră că legiuitorul a apreciat că, prin însăşi situaţia premisă - comiterea unei infracţiuni de către o persoană care mai fusese anterior condamnată - se justifică necesitatea şi proporţionalitatea cu situaţia care a determinat-o - cerinţe ale art. 53 alin. (2) din Constituţie - a aplicării unei pedepse privative de libertate. De asemenea, arată că instanţa de judecată poate aprecia asupra oportunităţii dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi apreciază că executarea unei sancţiuni privative de libertate nu este necesară pentru îndreptarea inculpatului.