Decizia CCR nr. 397/2016Paragraful 14

11. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că argumentul adus de parchet în sensul neconstituţionalităţii - acela că, prin posibilitatea oferită inculpaţilor, în cazul anumitor infracţiuni, de a încheia acorduri de mediere până la finalul procesului, se creează un tratament discriminatoriu faţă de cei care au încercat să se împace cu persoanele vătămate şi nu au reuşit acest lucru până la citirea actului de sesizare - este nefondat. Constată că încheierea unui acord de mediere cu persoana vătămată până la finalul procesului nu este singurul demers procedural care poate avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, ci legiuitorul a mai prevăzut încă un caz în care manifestarea de voinţă a persoanei vătămate - în mod exclusiv, de data aceasta -, intervenită, de asemenea, până la sfârşitul procesului, poate avea ca efect stingerea acţiunii penale, şi anume retragerea plângerii prealabile. Astfel, potrivit art. 158 alin. (1) din Codul penal, retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile. Aşa cum rezultă din interpretarea art. 1 din Legea nr. 192/2006, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor, legiuitorul înţelegând să creeze o formă instituţionalizată de soluţionare a conflictelor juridice ivite între diferite persoane, inclusiv în cauzele penale. Mediatorul este un terţ specializat care ajută părţile să negocieze şi să îşi aleagă singure soluţia, medierea asigurând buna cunoaştere pentru părţi a situaţiei în care acestea se găsesc. Faptul că acordul părţilor intervine mai aproape sau mai departe de momentul debutului procesului nu este un aspect care să conducă la concluzia inutilităţii actului de justiţie derulat deja şi ajuns, poate, într-un stadiu procesual avansat, deoarece întotdeauna soluţia convenită amiabil de litiganţi este mai acceptată şi mai legitimă pentru părţi decât aceea impusă de un terţ, fie el chiar şi judecătorul. Dacă se poate vorbi de inechitate, aceasta, indiscutabil, există, dar nu în sensul inechităţii dispoziţiilor referitoare la mediere, ci a celor referitoare la împăcare, ce obstrucţionează, în mod nejustificat, dreptul părţilor de a decide ele însele asupra acţiunii penale, până la finalul procesului, cel puţin în cazul acelor infracţiuni pentru care părţile au această posibilitate prin mediere şi prin retragerea plângerii. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerentele Deciziei nr. 9 din 17 aprilie 2015, a expus opinia exprimată de Facultatea de Drept, Departamentul de drept public din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în sensul că: «de lege ferenda, ar fi recomandat să se revină la termenul anterior până la care s-ar putea realiza împăcarea, deoarece situaţia actuală poate duce la consecinţe absurde. De exemplu, instanţa de apel este obligată să ia act de acordul de mediere şi să înceteze procesul penal ca urmare a medierii realizate de mediator, dar aceeaşi instanţă, ca organ decident, nu ar putea să ia act în mod nemijlocit de voinţa părţilor de a stinge litigiul penal. Adică părţile nu se pot "media" direct în sala de judecată, fiind obligate să treacă pe la mediator în prealabil, încălcându-se, printre altele, şi regula firească din teoria dreptului care stabileşte că cine poate mai mult poate şi mai puţin.» Prin urmare, nu dispoziţiile referitoare la mediere încalcă egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ci dispoziţiile referitoare la împăcare, aceasta în condiţiile în care primele dispoziţii asigură drepturi procesuale mai largi pentru părţi, mai puţin restrictive. Cât priveşte cel de-al doilea argument adus de parchet în sprijinul neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, acela că acordul de mediere se încheie în afara procesului penal, iar judecătorul nu poate efectua niciun control asupra procedurii prin care se realizează acordul, acest argument este esenţialmente nefondat, întrucât neagă însăşi raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să prevadă modalităţile alternative de soluţionare a conflictelor şi nesocoteşte prezumţia de legalitate sub egida căreia îşi desfăşoară activitatea mediatorul. În lipsa unor suspiciuni concrete referitoare la modul în care a fost încheiat un acord de mediere, acesta este prezumat a fi legal şi valabil încheiat, este prezumat că exprimă liberul consimţământ al părţilor şi modul în care acestea au înţeles să pună capăt conflictului dintre ele.