Decizia CCR nr. 366/2016Paragraful 20

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, potrivit dispozitivului încheierilor de sesizare, prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă "astfel cum a fost interpretat şi aplicat, în ceea ce priveşte condiţia «noutăţii», de completurile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie". În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a apreciat că este competentă să se pronunţe asupra dispoziţiilor de lege supuse controlului de constituţionalitate prin prisma interpretărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în urma pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 393 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, sau Decizia nr. 17 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 18 martie 2016. În speţă, însă, deciziile invocate de instanţa care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, respectiv deciziile nr. 3 şi nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, Decizia nr. 7 din 30 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 5 august 2014, sau Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014, nu au fost pronunţate în interpretarea prevederilor de lege supuse controlului de constituţionalitate în cauza de faţă. Deciziile enumerate au vizat interpretarea altor prevederi legale, dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă fiind analizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul examinării admisibilităţii chestiunilor de drept deduse acesteia spre dezlegare. Aşadar, instanţa supremă nu s-a pronunţat pe calea unei hotărâri prealabile asupra unei chestiuni de drept generate de interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, ci doar obiter dictum în cadrul deciziilor pronunţate cu privire la alte dispoziţii legale în legătură cu care s-a pronunţat prin intermediul acelor hotărâri prealabile. În consecinţă, Curtea Constituţională apreciază că obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".