Decizia CCR nr. 330/2016Paragraful 15

11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens arată că art. 434 alin. (1) face parte din noul Cod de procedură penală, care aduce o anumită viziune de politică procesual penală a statului. Astfel, conform noului Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, judecătoriile şi tribunalele au devenit, în principiu, instanţe de fond, iar calea de atac ordinară a apelului a fost dată în competenţa exclusivă a curţilor de apel. Tribunalele au rămas instanţe de control judiciar numai prin excepţie, pronunţându-se doar în anumite materii, în situaţii strict prevăzute de lege, asupra unor contestaţii formulate împotriva unor încheieri/sentinţe ale judecătoriei. În viziunea noului Cod de procedură penală, tribunalul nu ar mai judeca aşadar niciodată calea de atac a apelului. Din acest punct de vedere, reglementarea art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală - care se referă la posibilitatea atacării cu recurs în casaţie doar a deciziilor pronunţate în apel de către curţile de apel - este pe deplin justificată. În practică însă vor mai exista şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, o anumită perioadă de timp, situaţii în care tribunalele se pronunţă ca instanţe de apel. Este vorba despre acele situaţii pe care Legea nr. 255/2013 - cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură penală - le-a reglementat expres, şi anume: apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală şi care, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 255/2013, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, respectiv rejudecarea de către tribunale a apelului în urma desfiinţării cu trimitere pentru rejudecare dispusă de instanţa de recurs după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, aspect care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) cu cele ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. În continuare, instanţa de judecată arată că Legea nr. 255/2013 a permis, potrivit art. 11 alin. (1) , atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate în apel de către tribunale, dar numai dacă au fost pronunţate înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală şi dacă termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi. Nu s-au avut aşadar în vedere celelalte două situaţii în care tribunalele pot judeca ca şi instanţe de apel, menţionate mai sus, ceea ce creează o inechitate în faţa legii şi contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Instanţa de judecată consideră însă că nu dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie, ci dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013, care a limitat posibilitatea declarării recursului în casaţie, pentru situaţiile tranzitorii, doar la deciziile instanţelor de apel care fuseseră pronunţate mai înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Cu alte cuvinte, art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, în modul în care este formulat, este constituţional, întrucât are în vedere numai cauze începute şi pronunţate sub imperiul noului Cod de procedură penală şi unde, în mod evident, nu mai subzistă nicio inegalitate în faţa legii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală arată că nu invocă, din oficiu, eventuala neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 255/2013, deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".