Decizia CCR nr. 245/2016Paragraful 21

19. Se mai arată că se ajunge la situaţia absurdă în care instanţa poate constata caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor contractuale conţinute în toate contractele încheiate de profesionist cu consumatorii, fără ca profesionistul să poată să-şi exercite în mod efectiv dreptul la apărare raportat la contractele de credit pentru care este sancţionat. Aşadar, profesionistul nu are posibilitatea de a formula apărări cu privire la fiecare contract de credit în parte. Cu alte cuvinte, prin înseşi cerinţele Legii nr. 193/2000, nu se permite profesionistului să-şi facă apărări concrete pentru fiecare contract în parte; nu se administrează probe directe pentru fiecare contract în parte (de altfel, aceste contracte nici nu sunt depuse în instanţă); nu se pot analiza toţi factorii care au determinat încheierea acestor contracte, factori care pot fi diferiţi pentru fiecare raport contractual în parte; nu se analizează toate împrejurările de fapt specifice fiecărui raport contractual şi relevante pentru aprecierea caracterului abuziv al unor clauze contractuale potrivit chiar cerinţelor Legii nr. 193/2000, deşi judecătorul are obligaţia exercitării unui rol activ şi aflării adevărului în soluţionarea oricărei cauze. Or, în niciun sistem de drept prezumţia nu este un mijloc de probă absolut. Cu atât mai puţin atunci când verificarea nemijlocită a "obiectului" dedus judecăţii este posibilă.