Decizia CCR nr. 218/2016Paragraful 11

7. De asemenea, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, Hotărârea din 6 noiembrie 1990, pronunţată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, prin care s-a statuat că distincţia dintre libertatea de mişcare şi privarea de libertate este una de grad sau de intensitate, autorul excepţiei susţine că normele de procedură penală care reglementează arestarea preventivă trebuie să fie nu numai clare şi previzibile pentru a permite adaptarea conduitei oricărei persoane, ci şi de natură a permite inculpatului exercitarea tuturor drepturilor procesuale, cum sunt dreptul la apărare şi dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina. Or, noţiunea de "conduită procesuală" prevăzută de art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală ca un criteriu de apreciere a necesităţii înlocuirii măsurii preventive mai uşoare cu o măsură mai grea este de natură a face posibilă înlocuirea măsurii iniţiale, a controlului judiciar, de exemplu, cu măsura arestării preventive sau a arestului la domiciliu, pe considerentul că inculpatul nu recunoaşte faptele imputate sau refuză să dea declaraţii în cauză, ceea ce, în mod evident, este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie, întrucât înlocuirea măsurii are loc în cursul procesului penal, deci anterior pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare.