Decizia CCR nr. 184/2016Paragraful 15

11. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală arată că susţinerile autorului excepţiei sunt neîntemeiate. Prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura hotărârilor prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor probleme de drept, aceasta a statuat că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal. Apreciază, astfel, că în urma pronunţării deciziei menţionate, nu se poate vorbi despre lipsa de previzibilitate şi accesibilitate în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate, interpretarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003 fiind clară la acest moment. Faptul că nu au fost adoptate norme de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003 care să stabilească, în concret, modalitatea în care se primesc aceste plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi nu poate fi considerată o lipsă de previzibilitate şi accesibilitate cu privire la dispoziţiile art. 289 din Codul penal. În concordanţă cu criteriile impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa apreciază că dispoziţiile art. 289 din Codul penal sunt enunţate cu suficientă precizie pentru a permite individului să-şi regleze conduita şi să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat.