Decizia CCR nr. 156/2016Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile constituţionale referitoare la garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ca valori supreme ale statului de drept şi, respectiv, la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, precum şi pe cele privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Astfel, arată că, prin Decizia nr. 7 din 16 martie 2015, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive, luată anterior faţă de inculpatul minor, încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv. Instanţa de judecată, autoare a excepţiei, consideră că, prin obligativitatea punerii în libertate a inculpatului minor arestat preventiv ca urmare a hotărârii pronunţate de prima instanţă - fără a se putea avea în vedere natura infracţiunilor săvârşite de acesta, gravitatea faptelor şi fără a se putea aprecia dacă privarea de libertate a inculpatului este necesară în continuare pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică -, drepturile şi libertăţile fundamentale consfinţite de Constituţie, precum dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, inviolabilitatea domiciliului, dreptul de proprietate etc. nu sunt apărate în mod corespunzător, în condiţiile în care arestarea preventivă este una dintre modalităţile prin care se urmăreşte prevenirea săvârşirii altor infracţiuni care ar leza valorile sociale ocrotite de lege. Spre deosebire de Codul penal din 1969 - care prevedea că faţă de minorul care răspundea penal se putea lua o măsură educativă ori i se putea aplica o pedeapsă, inclusiv închisoarea pe o durată maximă de 20 ani -, actualul Cod penal nu prevede posibilitatea aplicării unei pedepse cu închisoarea inculpatului minor, ci doar a unei măsuri educative privative sau neprivative de libertate. Potrivit vechii reglementări, chiar şi în situaţia în care ar fi pronunţat o măsură educativă privativă de libertate, instanţa avea posibilitatea să dispună prin hotărâre punerea în executare, de îndată, a măsurii luate, caz în care, deşi arestarea preventivă înceta, inculpatul minor continua să fie privat de libertate în baza măsurii educative luate faţă de acesta. În fine, constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive dispuse faţă de inculpaţii care, la data săvârşirii faptei, erau minori şi punerea acestora de îndată în libertate la momentul pronunţării hotărârii de către instanţa de fond creează o discriminare faţă de inculpaţii majori, cu privire la care arestarea poate fi menţinută până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dacă temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică măsura arestării preventive. Această diferenţă de tratament juridic nu are nicio justificare obiectivă, în condiţiile în care arestarea preventivă poate fi dispusă faţă de inculpaţii minori doar cu verificarea unei condiţii suplimentare, şi anume aceea ca efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării lor să nu fie disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. Această condiţie a fost deja verificată în momentul arestării preventive a inculpatului minor, iar instanţa ar trebui să aibă posibilitatea, cu ocazia pronunţării hotărârii, să aprecieze dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi, implicit, să poată dispune menţinerea arestării preventive.