Decizia CCR nr. 45/2016Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că desfăşurarea procedurii de cameră preliminară, potrivit dispoziţiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, în camera de consiliu, cu încălcarea principiului publicităţii şedinţei de judecată şi fără participarea persoanei vătămate este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al acesteia şi al părţilor. Se face trimitere la soluţiile şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 25, 27, 43, 61 şi 62, şi nr. 166 din 17 martie 2015, paragrafele 46-48. Se susţine, totodată, încălcarea, prin prevederile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) , întrucât textul criticat este lipsit de claritate, precizie şi de previzibilitate şi că acesta nu permite părţilor să adopte o conduită procesuală adecvată. Se arată că dispoziţiile criticate au ca efect temporizarea actului de justiţie, nepermiţând soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, deoarece judecătorul de cameră preliminară este obligat să procedeze la amânarea soluţionării cauzelor, pentru a comunica încheierile pronunţate procurorului şi inculpatului. Se observă că, la data pronunţării încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, soluţionarea cauzelor în etapa camerei preliminare se face cu citarea părţilor, într-o procedură contradictorie în camera de consiliu, care însă nu permite soluţionarea la acelaşi termen a acţiunii penale şi a acţiunii civile, chiar dacă părţile sau restul participanţilor la procesul penal solicită acest lucru, întrucât judecătorul de cameră preliminară este obligat, conform art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, să pronunţe o încheiere ce trebuie comunicată. Se arată că, pentru acelaşi motiv, procedura camerei preliminare nu permite începerea judecăţii şi cercetarea judecătorească la acelaşi termen de judecată, chiar dacă sunt întrunite condiţiile legale, iar funcţia de verificare a legalităţii sesizării instanţei şi funcţia de judecată sunt exercitate de către acelaşi judecător. Se observă că, potrivit art. 370 din Codul de procedură penală, cauza se soluţionează de către instanţa de fond prin sentinţă, iar, în condiţiile art. 370 alin. (6) din Codul de procedură penală, în care pronunţarea are loc în aceeaşi zi în care are loc judecata, nu se întocmeşte încheiere. Se observă faptul că, în practică, există unele instanţe care, chiar dacă pot reţine cauza spre judecare şi părţile cer soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în aceeaşi zi în care sunt verificate competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, amână începerea judecăţii pentru un alt termen, în timp ce alte instanţe se pronunţă pe fondul cauzelor în aceeaşi zi, printr-un artificiu juridic, prin care pronunţă o încheiere de constatare a legalităţii sesizării instanţei şi o sentinţă prin care soluţionează acţiunea penală şi, după caz, acţiunea civilă. Se susţine că aceste aspecte fac neclare şi imprevizibile dispoziţiile criticate. Mai mult, judecarea fondului cauzei are loc, de regulă, în şedinţă publică, în condiţiile art. 352 din Codul de procedură penală, în timp ce etapa camerei preliminare are lor în camera de consiliu, fără publicitatea şedinţei de judecată. Mai mult, se susţine că în actuala reglementare, chiar şi în urma pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, persoana vătămată nu este citată în procedura camerei preliminare şi nici nu îi este comunicată încheierea pronunţată. Se arată că persoana vătămată, chiar dacă nu este parte în procesul penal, este un subiect procesual principal, cu drepturi proprii, inclusiv sub aspectul administrării probatoriului, având dreptul de a formula orice cereri referitoare la soluţionarea acţiunii penale pe tot parcursul procesului penal. Se susţine că modul de soluţionare a acţiunii penale, inclusiv forma de vinovăţie reţinută în sarcina inculpatului, influenţează în mod direct soluţionarea acţiunii civile, iar, conform dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea penală definitivă are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile sub aspectul existenţei faptei şi al persoanei care a săvârşit-o, dar şi sub aspectul existenţei prejudiciului. Se susţine că publicitatea şedinţei de judecată este o cerinţă a dreptului la un proces echitabil, lipsa acesteia încălcând prevederile art. 6 din Convenţie. Se arată că, de vreme ce, prin pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, procedura camerei preliminare a devenit contradictorie, aceasta trebuie să fie şi publică şi să se desfăşoare cu citarea tuturor persoanelor pentru care legea procesual penală prevede citarea în faza judecăţii. Se subliniază faptul că inculpatului care recunoaşte, conform art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu îi este încălcat dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, componentă a dreptului la un proces echitabil, prin amânarea soluţionării fondului cauzei penale. Se observă că amânarea soluţionării cauzelor, potrivit dispoziţiilor legale criticate, are ca efect creşterea costurilor şi a cheltuielilor de judecată, atât pentru stat, cât şi pentru participanţii la procesul penal. Se mai susţine că amânarea soluţionării cauzelor penale produce efecte şi asupra unor instituţii precum amânarea aplicării pedepsei şi revocarea acesteia, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi reabilitarea.