Decizia CCR nr. 23/2016Paragraful 61

Aşa cum rezultă din considerentele de drept comparat invocate la punctul anterior, interesul public este circumstanţiat, în mod similar, şi în alte sisteme de drept în care este reglementată, sub o formă sau alta, instituţia renunţării la urmărirea penală. Astfel, în legislaţia procesual penală din Statele Unite ale Americii renunţarea la acuzare este făcută de către procuror şi se bazează pe aprecierea interesului substanţial federal, care este determinat prin verificarea îndeplinirii unor condiţii similare celor prevăzute la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv priorităţile de aplicare a legii fundamentale, natura şi gravitatea infracţiunii, efectul descurajator al trimiterii în judecată, gradul de vinovăţie al persoanei faţă de faptă. La rândul său, legislaţia procesual penală canadiană prevede interesul public drept criteriu al testului deciziei de acuzare făcută de consilierul Coroanei. Obligaţia realizării aceluiaşi test, conform aceluiaşi criteriu, al interesului public, este reglementată în sarcina procurorului şi în Codul pentru procurorii Coroanei din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. De asemenea, Legea cu privire la procedura penală finlandeză obligă procurorul la evaluarea interesului public şi al celui privat atunci când decide cu privire la trimiterea în judecată. Un demers asemănător este reglementat şi în Codul de procedură penală german, care prevede renunţarea, de către parchet, la urmărirea penală, în situaţia în care nu există interes public în urmărirea unei infracţiuni. Fără a face referire expresă la noţiunea de interes public, Codul de procedură penală suedez prevede posibilitatea întreruperii unei investigaţii preliminare în cazul inexistenţei unei proporţii rezonabile între costurile anchetei şi importanţa şi gravitatea infracţiunii comise. În fine, pe aceleaşi considerente, de interes public, poate fi luată, de către parchet, o decizie de neurmărire penală şi conform Codului de procedură penală olandez.