Decizia CCR nr. 835/2015Paragraful 37

30. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, în ceea ce priveşte opţiunea legiuitorului de a reglementa atacarea odată cu fondul a unui act emis de preşedintele Consiliului Concurenţei, prin Decizia nr. 1.488 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2012, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 47^1 alin. (3) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 742 din 16 august 2005, potrivit cărora "Ordinul privind declanşarea unei investigaţii, prevăzută de lege, se poate ataca numai odată cu decizia prin care se finalizează investigaţia", prevedeau, în mod evident, tocmai dreptul întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi - persoane fizice sau juridice şi a autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice, în măsura în care acestea se încadrau în art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea concurenţei nr. 21/1996, de a se adresa instanţei de judecată. Totodată, Curtea a constatat că în toate cazurile decizia adoptată de Consiliul Concurenţei, prin care se finalizează investigaţia, putea fi atacată la instanţa de contencios administrativ competentă. Cu acelaşi prilej, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, persoana interesată putea ataca şi ordinul privind declanşarea investigaţiei. Faptul că persoana interesată nu putea ataca separat acest ordin, nu era de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale invocate, ci, în soluţionarea cererii, instanţa de contencios administrativ este competentă, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, să se pronunţe şi asupra legalităţii ordinului care a stat la baza emiterii actului supus judecăţii. Cele reţinute de instanţa de contencios constituţional prin decizia menţionată se aplică mutatis mutandis şi în prezenta cauză, reglementarea atacării odată cu fondul sau separat de fond fiind la latitudinea legiuitorului, acesta putând alege aplicarea uneia sau a alteia din cele două soluţii legislative care sunt, deopotrivă, constituţionale, în ipoteza dată. Prin urmare, Curtea nu a putut reţine încălcarea art. 16, art. 21, art. 24 şi a art. 52 din Constituţie.