Decizia CCR nr. 753/2015Paragraful 16

12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că au fost nesocotite prevederile art. 21 alin. (4) din Constituţie potrivit cărora jurisdicţiile administrative sunt facultative şi gratuite. În acest sens, se arată că, deşi introducerea contestaţiei la Consiliul Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor este facultativă, odată aleasă, această cale devine obligatorie prin regulile sale procedurale, prin fazele şi etapele sale. Se susţine totodată că această procedură ar trebui să fie gratuită. Arată că, în conformitate cu art. 51 alin. (1) din Constituţie, contestatorul are dreptul să se adreseze oricărei autorităţi publice, inclusiv Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor, fără riscul de a fi sancţionat pecuniar pentru exercitarea acestui drept. Aşadar, garanţia de bună conduită încalcă principiul gratuităţii jurisdicţiilor speciale administrative şi pe cel al exercitării dreptului de petiţionare, constituirea ei fiind reglementată ca o veritabilă condiţie de admisibilitate a acţiunii, de vreme ce contestaţia poate fi respinsă pentru lipsa dovezii de constituire a acesteia. Se susţine că impunerea efectuării acestei plăţi prealabile rupe echilibrul şi egalitatea dintre administrat, ca parte reclamantă, şi autoritatea contractantă, ca parte pârâtă. Precizează că preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2014 indică menirea actului normativ ca fiind aceea de a descuraja depunerea unor contestaţii abuzive, dar ignoră efectul pe care îl produce, constând în îngrădirea dreptului de acces la justiţie prin impunerea unei garanţii pe care autoritatea contractantă nu ar trebui să o plătească în situaţia în care ar contesta o decizie a Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor. Susţine că vătămarea dreptului de acces liber la justiţie se menţine şi în etapa soluţionării plângerii de către instanţa judecătorească competentă. Arată că, dacă taxele de timbru se fac venit la bugetele publice consolidate, iar cauţiunile sunt constituite in limine litis sau la dispoziţia instanţei, garanţia de bună conduită este o condiţionare a dreptului la acţiune care se face venit la bugetul autorităţii contractante, reprezentând un mijloc de determinare a ofertantului de a renunţa la a-şi mai apăra în justiţie drepturile vătămate. Se mai arată că garanţia de bună conduită exagerează caracterul oneros al judecăţii, fiind dificil pentru reclamant să achite, înaintea procesului, pe lângă garanţiile de participare, o nouă sumă cu un cuantum semnificativ care să îi confere dreptul la acţiune. Arată că actul normativ are în vedere o simplă presupunere cu privire la faptul că procedurile de achiziţie publică ar fi întârziate în principal sau exclusiv de formularea abuzivă a contestaţiilor. Arată că, dimpotrivă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 reglementează termene scurte pentru derularea procedurii, formularea contestaţiilor şi soluţionarea acestora. Prelungirea procedurilor este determinată, în realitate, de lipsa personalului instruit în autorităţile contractante. Mai precizează că garanţia de bună conduită constituie, de fapt, o sursă nejustificată de venituri pentru autorităţile contractante. Apreciază că este afectat dreptul de acces liber la justiţie pentru cei administraţi, care, din lipsa banilor, nu mai formulează cereri, dar şi pentru cei care, deşi au bani, nu plătesc totuşi garanţia, apreciind că riscul pierderii acesteia este prea mare. De asemenea, pentru cei care plătesc garanţia este afectat dreptul la un proces echitabil prin suprataxarea demersului litigios. Se mai susţine că garanţia de bună conduită este contrară spiritului şi raţiunii juridice a unor directive europene, şi anume Directiva 2004/18/CE, Directiva 2014/25/UE şi Directiva 89/665/CEE, referitoare la aspecte prioritare în domeniul achiziţiilor publice.