Decizia CCR nr. 733/2015Paragraful 36

29. Cu privire la textul de lege care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă principiul liberului acces la justiţie consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale. Accesul la justiţie al persoanei care a avut calitatea de suspect, deşi consacrat expres de art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu este unul efectiv, din moment ce, în ipoteza în care urmărirea penală este realizată complet, însă a avut loc o apreciere eronată a probelor, plângerea formulată împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală, prin care se invocă unul din temeiurile de drept care atrag pronunţarea unei soluţii de clasare, nu poate fi soluţionată favorabil. Astfel, interesele legitime ale suspectului faţă de care procurorul a dispus renunţarea la urmărirea penală nu pot fi apărate în justiţie în mod efectiv, întrucât soluţia prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, deşi este o modalitate de înfăptuire a justiţiei, nu poate fi cenzurată de judecător în vederea restabilirii intereselor legitime încălcate. Or, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, principiul accesului liber la justiţie - consacrat de Constituţie în art. 21, care la alin. (1) prevede că "orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime" - înseamnă posibilitatea juridică de a avea acces, pe de o parte, la structurile judecătoreşti, iar, pe de altă parte, la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, având în vedere că prin justiţie se înţelege atât sistemul instanţelor judecătoreşti, cât şi activitatea de soluţionare a cauzelor civile, administrative, penale etc., în vederea aplicării de sancţiuni şi restabilirii drepturilor şi intereselor legitime încălcate. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului - aşa cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" - însă, legiuitorul, în alegerea soluţiilor sale legislative, trebuie să ţină seama de toate prevederile constituţionale, neputându-le eluda în exercitarea competenţei sale în materie de procedură, în caz contrar, încălcându-se prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia, "în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie" (Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 347 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 9 mai 2007). Aşadar, în această cheie trebuie interpretat principiul liberului acces la justiţie, care presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza procedurile judiciare, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Totodată, regula stabilită de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia nr. 60 din 14 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).