Decizia CCR nr. 690/2015Paragraful 5

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului, care depune concluzii scrise, întrucât nu are vechimea necesară pentru a susţine concluzii orale în faţa Curţii Constituţionale. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Arată că autoarea excepţiei are calitatea de parte vătămată într-un proces penal având ca obiect infracţiunea de vătămare corporală din culpă, iar, din actele cauzei, rezultă că, pentru vindecare, aceasta a necesitat 40-45 de zile de îngrijiri medicale. Noile dispoziţii penale care sancţionează fapta de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196 alin. (1) din Codul penal care are în vedere producerea unor vătămări corporale ce au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile. Deşi infracţiunea de vătămare corporală din culpă a preluat aceleaşi elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute în Codul penal anterior, se condiţionează întrunirea lor de alte trei elemente alternative, şi anume subiectul activ al infracţiunii să se afle sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Având în vedere faptul că niciunul dintre aceste din urmă elemente nu este prezent în cauza în care a fost invocată excepţia, soluţia care se preconizează a se pronunţa este achitarea, aşa încât instanţa penală este obligată să lase nesoluţionată acţiunea civilă. Arată că o dispoziţie similară se afla şi în vechiul Cod de procedură penală, instanţa penală lăsând nesoluţionată acţiunea civilă când pronunţa achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b) , respectiv fapta nu e prevăzută de legea penală. Reţine că acest aspect este invocat de către autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, însă apreciază că este neîntemeiat, întrucât soluţia legislativă criticată este justificată de faptul că nu mai există infracţiunea ca temei al obligării la repararea prejudiciului, singurul temei fiind acela al răspunderii civile delictuale care poate fi valorificată exclusiv printr-o acţiune în faţa instanţei civile, conform principiului potrivit căruia oricine provoacă un prejudiciu este obligat să-l repare. Aşa încât instanţa penală nu este competentă să soluţioneze acţiunea civilă, atâta vreme cât nu se mai poate pronunţa cu privire la vinovăţia inculpatului.