Decizia CCR nr. 462/2015Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că legiuitorul, după ce stabileşte regulile de bază privind individualizarea pedepselor şi a regimului de executare a acestora, încalcă aceste reguli, le confundă şi consacră alte principii care ar reprezenta, în realitate, soluţii de fond ale instanţelor de judecată, lipsind, în acest fel, textul criticat de claritate şi previzibilitate şi încălcând, pentru aceste motive, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată astfel că art. 396, având denumirea marginală "Rezolvarea acţiunii penale", prevede la alin. (1) că instanţa, hotărând asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţă, după caz, una dintre următoarele soluţii: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Aceasta în condiţiile în care partea generală a Codului penal prevede la titlul III, capitolul V, intitulat "Individualizarea pedepselor", printre modurile de individualizare a pedepselor, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei. Se observă, de asemenea, că, potrivit art. 396 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului se pronunţă în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, iar încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) -j) din acelaşi cod. Din interpretarea coroborată a prevederilor penale şi procesual penale anterior referite, se deduce că soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţă cu ocazia rezolvării acţiunii penale pot fi achitarea, încetarea procesului penal sau condamnarea şi că, doar în cazul acesteia din urmă, instanţa, procedând la individualizarea pedepsei şi făcând aplicarea prevederilor art. 74 şi următoarele din Codul penal, poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. Se mai arată că o altă interpretare decât cea arătată ar duce, spre exemplu, la concluzia că, în situaţia amânării aplicării pedepsei, inculpatul nu este condamnat. Or, această interpretare ar produce incoerenţă în aplicarea altor instituţii de drept penal sau procesual penal. Se arată că, în realitate, condamnarea inculpatului, cu amânarea executării pedepsei, atrage existenţa unui cazier judiciar şi obligaţii care îi sunt impuse acestuia, în mod similar situaţiei în care acesta ar fi condamnat cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Se conchide că soluţiile ce pot fi pronunţate în rezolvarea acţiunii penale nu pot fi decât condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Se observă că, în acelaşi sens, au fost şi prevederile art. 345 din Codul de procedură penală din 1968, care prevedea că "Instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal". Se concluzionează că dispoziţiile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Pentru aceleaşi motive, se susţine că textul criticat contravine şi normei constituţionale de la art. 21 alin. (3) .