Decizia CCR nr. 387/2015Paragraful 21

18. Aşadar, Curtea observă că, în cauză, dacă fapta de vătămare corporală din culpă prevăzută în noua legislaţie penală ar fi preluat în redactare identică soluţia legislativă anterioară, prevăzută în Codul penal din 1969, persoana vătămată se putea constitui ca parte civilă, acţiunea sa civilă fiind alăturată acţiunii penale. În această situaţie, persoana vătămată beneficia de o serie de dispoziţii în favoarea sa, cum ar fi administrarea din oficiu a probelor pentru stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului, scutirea de cheltuieli legate de acţiune în faţa instanţelor civile, respectiv plata taxei judiciare de timbru, durata rezonabilă a procesului. Însă, având în vedere că fapta săvârşită sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, iar răspunderea a fost plasată pe tărâmul răspunderii civile delictuale, persoana vătămată este obligată să formuleze acţiune separată în faţa instanţei civile în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei respective, suportând toate rigorile impuse de legea procesual civilă referitoare la învestirea instanţei civile cu o cerere de chemare în judecată care va respecta regulile stabilite de art. 194-200 din Codul de procedură civilă, inclusiv cu privire la obiectul cererii şi valoarea lui, precum şi indicarea dovezilor şi administrarea probatoriului. De asemenea, Curtea reţine că, în procesul civil, sarcina probei pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală a celui vinovat revine, potrivit art. 249 din Codul de procedură civilă, persoanei care a suferit prejudiciul, astfel încât acesta trebuie să demonstreze existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală.