Decizia CCR nr. 366/2015Paragraful 23

18. Faţă de această critică, Curtea reţine că posibilitatea de a exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal nu poate fi privită ca reprezentând un drept fundamental, singura exigenţă constituţională a art. 21 fiind aceea de a se asigura persoanelor dreptul de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime. Prin urmare, odată asigurat dreptul persoanei care a suferit un prejudiciu material sau moral de a se adresa justiţiei pentru apărarea dreptului său, exercitarea acestui drept - în cadrul procesului penal ori separat - apare ca fiind doar o modalitate de valorificare a accesului la justiţie, pe care legiuitorul este liber să o aleagă, în funcţie de politica adoptată în materia penală. Astfel, Curtea constată că, odată cu adoptarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, legiuitorul a adoptat măsuri care să contribuie la accelerarea soluţionării conflictului penal, măsuri ce au vizat, între altele, limitarea situaţiilor în care acţiunea civilă este soluţionată în cadrul procesului penal. În acest sens, în expunerea de motive la Legea nr. 135/2010 s-a arătat că, "de principiu, acţiunea civilă se exercită în cadrul procesului penal numai în măsura în care, prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului. În acelaşi scop, proiectul stabileşte că acţiunea civilă nu poate fi exercitată în cadrul procesului penal, dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane."