Decizia CCR nr. 361/2015Paragraful 35

19. Cu privire la verificarea legalităţii şi a temeiniciei măsurilor preventive, Curtea observă că, în procedura de cameră preliminară, art. 207 alin. (6) raportat la art. 348 din Codul de procedură penală prevede că, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu. Totodată, potrivit art. 208 alin. (4) raportat la art. 362 din Codul de procedură penală, în tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat. Curtea reţine că aceste din urmă dispoziţii reprezintă aplicarea, în cadrul legislaţiei infraconstituţionale, a garanţiilor constituţionale privitoare la libertatea individuală, de vreme ce, potrivit art. 23 alin. (6) din Constituţie, în faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. Această verificare periodică presupune însă existenţa unei măsuri preventive luate iniţial, pe o anumită durată. Or, tocmai acest lucru nu este reglementat de dispoziţiile art. 218-222 din Codul de procedură penală în ceea ce priveşte arestul la domiciliu. În acest context, Curtea observă şi că, potrivit Recomandării nr. 11(80) a Comitetului de miniştri către statele membre cu privire la detenţiunea în aşteptarea judecării, adoptată de către Comitetul de miniştri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statele membre trebuie să se asigure că legislaţia şi practica lor în cazuri care implică detenţiunea în aşteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care şi cel statuat la art. II pct. 13 potrivit căruia "Detenţiunea în aşteptarea judecării nu se va prelungi mai mult decât este necesar în lumina obiectivelor stabilite în principiul 3, nici nu va fi continuată dacă perioada petrecută în detenţiune în aşteptarea judecării ar fi disproporţionată faţă de sentinţa care poate fi pronunţată în cazul condamnării", având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că "este de dorit, din motive umanitare şi sociale, reducerea aplicării detenţiunii în aşteptarea judecării la un minimum compatibil cu interesele justiţiei".