Decizia CCR nr. 263/2015Paragraful 33

27. În cazul de faţă, nemulţumirea autorului excepţiei izvorăşte dintr-o cauză în care un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracţiuni. Pentru a fi pusă în discuţie o eventuală reparare de prejudicii, ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă atât potrivit dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, cât şi potrivit dispoziţiilor art. 538 din actualul Cod de procedură penală, într-o condamnare definitivă şi pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalităţii între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată şi o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată", prezumţie care nu poate fi înlăturată de existenţa unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea "de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă" (a se vedea Decizia nr. 412 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 3 iunie 2011).