Decizia CCR nr. 248/2015Paragraful 24

19. Cât priveşte pretinsa nerespectare a dreptului de proprietate privată, Curtea constată că nici această susţinere nu este întemeiată. Pe de o parte, stabilirea dreptului la restituirea în natură constituie, în cazul de faţă, chiar obiectul litigiului pendinte, nefiind deci tranşat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă la momentul invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Or, în soluţionarea oricărui proces, instanţa de judecată este obligată a observa normele juridice incidente în cauză, indiferent că acestea fac parte din acelaşi act normativ sau din acte normative distincte şi/sau subsecvente. Pe de altă parte, Curtea a statuat în numeroase rânduri, raportându-se la art. 44 alin. (1) teza finală din Constituţie, că dreptul de proprietate nu este unul absolut, conţinutul şi limitele sale fiind stabilite de lege. În cazul de faţă, imperative de ordin public, care ţin de ocrotirea dreptului oricărei persoane la un mediu sănătos, prevăzut de art. 35 din Constituţie, justifică măsura legală constând în imposibilitatea restituirii în natură a terenurilor ce se constituie, potrivi legii, în spaţii verzi. Măsura este adecvată, fiind aptă să asigure atingerea scopului urmărit de legiuitor - protejarea mediului -, necesară şi proporţională cu scopul urmărit, respectând un just echilibru între interesul public şi cel individual.