Decizia CCR nr. 248/2015Paragraful 6

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului convenţional al autorului excepţiei. Acesta arată că Legea nr. 165/2013 reprezintă, la fel ca şi alte legi anterioare, încercarea legiuitorului de a restabili ordinea juridică în materia dreptului de proprietate, astfel că acestea, reglementând proceduri pentru repunerea în drepturi preexistente, nu pot avea efect constitutiv de drepturi, ci doar declarativ, cu unele excepţii. Faţă de situaţia specifică litigiului dedus judecăţii, precizează că autorul excepţiei este destinatarul unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate la data de 12 aprilie 2013, nu şi irevocabile, pronunţată anterior apariţiei Legii nr. 165/2013, prin care acestuia îi era restituit în natură terenul în cauză, fiind stabilit, aşadar, dreptul real asupra respectivului imobil. Prin art. 4 teza a doua raportat la art. 48 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 este introdusă o nouă ipoteză ce exclude de la posibilitatea restituirii în natură a unui imobil teren cu destinaţia de spaţiu verde, acordându-se despăgubiri în echivalent (compensarea prin puncte). Aşadar, dreptul real anterior stabilit devine un drept de creanţă. Deşi această conversie este, teoretic, la latitudinea legiuitorului, apare problema retroactivităţii unei asemenea reglementări. Or, schimbarea situaţiei în recurs, prin efectul retroactiv al dispoziţiilor legale criticate, reprezintă argumentul pentru care Curtea Constituţională a pronunţat deciziile de admitere nr. 88 din 27 februarie 2014 şi nr. 210 din 8 aprilie 2014, astfel că acelaşi raţionament se impune şi în cauza de faţă, inclusiv în privinţa distincţiei exprimate prin aceste decizii în legătură cu drepturile de procedură şi cele substanţiale. Astfel, dacă prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, Curtea Constituţională a avut în vedere dispoziţii legale ce reglementau un termen procedural, cu atât mai evident se impune aceeaşi logică şi în cazul de faţă, fiind vorba de dreptul substanţial la proprietate prin restituirea în natură, în contextul mai sus explicitat potrivit căruia toate legile reparatorii sunt, practic, legi de procedură, şi nu de reglementare a unor drepturi noi.